Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
Sclipesc în frunze năluciri de ducă
Şi prin copaci dorm vînturi de nevoi,
Pe mine iar un dor ciudat m-apucă,
Şi mă gîndesc subit la amîndoi.
În miezul toamnei scîrţîie o roată
Şi boii trag al sufletului car,
Povestea noastră, simt că nu e toată,
Sfîrşitul parcă este şters cu var.
Probabil e un rost nescris în fire ‒
Dictat brutal şi ordin sănătos,
Ce limpezeşte apa şi-n iubire,
Pe cît de drept, pe-atît de dureros.
N-aş mai putea să te iubesc vreodată,
Nici de-ai veni la mine n-aş putea,
De fapt, acuma eşti de tot schimbată,
Ca un decor de bîlci, din mucava.
Dar mă gîndesc la tine cu trăirea
Celui care lucid ardeam pe-atunci,
Şi parcă retrăiesc iar fericirea,
Şi-un val parcă se-aruncă iar în stînci.
Un sens adînc rămîne ce-a fost luptă,
Căci Dumnezeu veghează peste noi,
Şi fără voia ta, cu viaţa ruptă,
Beneficiezi şi tu de-un sfînt altoi.
Nu-mi mulţumi – aici plătim cu viaţa
Ce-o să recuperăm acolo, sus,
Şi nu-i uşor să te-ncălzeşti cu gheaţa
Celui mai luminos şi cald apus.
De-a fost ca să jertfim ceva-mpreună
Pentr-un folos înalt, dar separat,
Nu ştiu de-i loc să ne mai dăm o mînă,
Sîntem străini în tot ce s-a jucat.
În ploaie se topesc statui de vise
Şi timpu-i cere frunzei dreptul lui…
Rămîn să-mbătrînească cele scrise,
Precum icoana pe pereţi, în cui.
De fapt, iubirea nu ne aparţine,
Marii îndrăgostiţi sînt cei ce pier,
E-o taxă măsurată în suspine
Pentru serviciul poştei către cer.
De-am mai iubi la fel măcar o dată
Pe-altcineva poate am fi salvaţi,
Şi-am recicla iubirea vinovată
În fericirea celor achitaţi.
(din volumul “Duminica poemului mut”)
