Cenaclul

Şi tu ştii că a revenit ca un vânt de din vis Ce ne-a adus atunci o lacrimă printre abis, Adulmecată de furtuni ce fost-au strop de soare Oare? Dar tu, iubito, şi-atunci, şi-acum, eşti 

Frumoasa mea, e luna plină, pe luciul apei se aștern o frunza pală , o lumină și dintre toate cel mai drag se oglindește-așa senin - ca în căușul palmei tale - azi, chipul tău, 

am pielea neagră și culeg în draci bumbac pe plantația unor arieni dacă încetinesc ritmul timpanul mi-e biciuit sistematic spre orizont tot mai mult bumbac sau căpșuni sau căpușe sau orice nu cunosc ziua de 

Hai să stoarcem viața de esențe s-o cuibărim pe- un nor – cu dor – și apoi la primul zbor cu turbulențe pe valuri s-o lăsăm, pe un vapor! În pânze să ne sufle doar 

Câtă liniște și neliniște mi-a invadat ființa! M-ai atins. M-ai trezit. Tu, fericirea și slăbiciunea prezentului meu. Ce luptă poartă al meu suflet! Ce furtună îmi răscolește simțurile! Lacrimile mă inundă. Mă dor. Mă doare 

Lumina aceasta din noi e răsfrântă În zeci de iluzii-aruncate, mărunte, Ca fina podoabă a zilei ce luptă Cu fricile ei înnoptate, Cărunte... Lumina aceasta minune Ne este - O muzică surdă de harpe Ciupite 

Câte fulgere, câte trăsnete, câte dezastre, cât potop, câtă urgie, cât prăpăd, câtă pacoste, câtă dragoste Între noi.

În bătaia ploii iară Ne vom cufunda barbar, Ca-ntr-o liniște avară Ne cuprindem... iar și iar... Iar las dorul să grăiască Și s-adune-n sânu-i cald Toată larma tinerească Mirosind a mir și brad... Căci ca 

îmi place să scriu scrisori. doar că… încet, încet la capătul firului n-a mai fost nimeni să mi le primească . a-mbătrânit hârtia, cerneala are spori fungiformi, miroase a trecut, a alaltăieri. mâna mi s-a 

dacă iau creionul green pacifiştii ies cu pancarte în faţa primului vers de parcă aş fi regina defrişărilor nu tăiaţi copacii strigă învârtindu-se în cercuri concentrice în jurul paginii virgine să moară bărzăunii şi ghionoaiele 

Nu te mai văd nici în oglinzi de ploaie, nici în ferestre albe de poem, nici în a verii, de granat văpaie dar pot să-ţi simt tristeţea şi mă tem că-ţi porţi pe umeri mările-amorţite 

A uitat... s-a cufundat în albul gândurilor mele și s-a îmbrăcat în gri-ul bucuriei de-a trăi. A uitat... nu trebuie să ating nimic căci la căldura sufletului meu, tot învelișul ei se desface arzând în 

să vorbim din nou mai întâi în şoaptă pe sub masa tăcerii rotundă şi goală apoi să ne scuturăm verbele de colbul neîncrederii ca să dezlipim umbrele autocolante ai aceloraşi zori să profităm din plin