Azi cerul nu mai are nicio culoare. Cerul e ars si trist si nu îți mai spune nicio poveste.
A fost odată ca niciodată, o fată tristă care trăia intr-un casă fără ferestre si fără uși. Si dacă trăia așa nimeni nu reușea să pătrundă in odaia ei și nimeni nu îi vorbea niciodată. Cu toate astea, fata nu era niciodată singură pentru că avea amintirile si visele ei pe care le ascunsese sub podea. Uneori, le scotea de sub scânduri si ele îi vorbeau despre lumea de afară. O amintire îi povestea despre un deal înalt la care ajungi doar dacă străbați un drum lung și prăfuit. O alta îi povestea despre un cer si o îmbrățișare frântă. Amintirea cerului era cea mai aproape de ea, pe ea o păstra alături când fata tristă adormea, fără să știe ce e dincolo de uși si ferestre.
Deschide larg fereastra, lasa orice ușă neferecată! Ca nu cumva intr-o zi sa traiesti o poveste. Povestea unor amintiri si vise pe care nu le-ai facut niciodata ale tale, pentru că ți-ai petrecut mult prea mult timp cu teama că dincolo de lumea ta nu mai e nimic.
