Am învățat
Am învăţat că-n viaţă nu-i de ajuns să fii un om cât poţi tu de bun: în viaţă trebuie să fii şi egoist din când în când. Să ţii la şi cu tine aşa cum
Cenaclul
Poem duios
Şi ai venit, iubirea mea frumoasă în zorii unui vis ce l-am avut când nu ştiam ce însemna "acasă"... La uşa-mi de hârtie n-ai bătut şi nici nu m-ai strigat pe la ferestre de gând,
Make-up de toamna
Ai buzele sculptate-n ruj pe-o boltă Dintr-o capelă părăsită-n nori Când asfinţitul se aşterne în recoltă Printre-a butucilor... erotice orori. Şi ochii ţi-i iţeşti timid prin pâcla verde, Ce se înaltă dintr-un biet Cezanne, Când
Aripile
Blocat. Il ruginea il devora incet.Se descompunea ca o papusa ruseasca in fragmente din ce in ce mai mici. Isi aducea aminte de inceputuri pe masura de viata i se diminua, pe masura ce se
Măcar o dată în viaţă
Măcar o dată în viaţă cineva trebuie să-ţi frângă inima. La fel cum măcar o dată în viaţă trebuie să laşi pe cineva să-ţi vindece rănile pe care ţi le-a scrijelit în suflet iubirea. Măcar
Elogiul dimineților de toamnă
Toate diminețile, dar cu deosebire cele de toamnă au o dimensiune metafizică copleșitoare uneori. Suita muzicală nr. 1 Per Gynt al lui Eduard Grieg – audiție, as spune, obligatorie – îmi confirmă simțirea că farmecul
Pe tine
Te duce ploaia asta prea departe. Să te privesc plecând? Abia-ndrăznesc. Rămâi în vis dar… visele-s deşarte... Când umbrele în noi se înteţesc și-n jur se-ntunecă a întomnare îmi reazem iar povestea de tăceri și
Ca să stii…
Dacă ţi-ar lipsi lumina ochilor, ţi-aş dărui câmpuri de irişi să-mi poţi vedea dragostea. Dacă ţi-ar lipsi umbrele tălpilor, ţi-aş dărui aripi să-mi poţi paşi apăsat pe suflet. Dacă ţi-ar lipsi duhul dulce al buzelor,
O zi de iulie
Acceleratul opreşte într-o haltă în care nu ar trebui să oprească. Cobor, cu tot cu bagaj, trenul pleacă, eu rămân. Totul îmi pare sărăcăcios, arhaic, un tărâm rupt din globalizare. Mă aşez tăcut pe bancă.
Supraviețuirea, acest sport indecent
Mă străduiesc să înot către țărm. Peștii ispitelor se-agață de mine ca semnele de-ntrebare... Mă opresc când și când, prinsă în balonul de săpun al vreunui gând, cred că mă-nalț și iar mă scufund. Ideal
De toamna
Dimineata rece de toamna Cu zeama de frunze pe strazi Din cer curg bucatele de nori de iubire de doi...
Și mi-a rămas din toate, azi, numai rugăciunea
Vai, putrezește nucul, e plin de scorburi, trunchiul Și nimenea nu știe din care vremuri vine, Era bătrân când tata, la umbra lui, cu mine Stătea în miez de vară și își pleca genunchiul Rugându-se
Acasă
Acasă-i locul de-nceput, îl ştii... De unde am plecat copii. Acasă-i vatra, cea de dor, Cea-n care ne-am lăsat cu-onor Bunicii, satul şi părinţii. Noi, am plecat mânaţi de soartă, Să dăm destinului ce cată.
Miopia invidiei
Motive ale nefericirii și schingiuirii existenței sunt multe, însă, invidia le depășește pe toate datorită talentului său inerent de secetă expansivă. Nu te sfărâmă doar pe tine, precum de pildă ar face-o anxietatea, ci dărâmă
Aștept să-mi scrii
Aștept să-mi scrii, de parcă luna Din drumul ei s-ar fi oprit, Ca și cum s-ar fi rătăcit De stele, pentru totdeauna. Și căutând cu-înfrigurare Sub candelabrele lucind, Presară lacrimi de argint, De la luceferi,