Am învăţat că-n viaţă nu-i de ajuns să fii un om cât poţi tu de bun: în viaţă trebuie să fii şi egoist din când în când. Să ţii la şi cu tine aşa cum ţii la şi cu alţii.
Adesea, mult prea adesea ne îmbătrânim cu mâinile noastre sufletele. Şi ştiţi cum şi când? Ori de câte ori ne omorâm din visuri. Ori de câte ori ne înăbuşim din speranţe, fie pentru că ne încredem prea puţin în noi înşine sau prea mult în ce şi cum spun alţii. De fiecare dată când oscilăm între a face sau nu un lucru ori altul, ori de câte ori dăm un pic înapoi sau renunţăm de tot la ceva ce ne dorim pentru că alţii au spus ori noi n-am crezut că se poate. Sau din ambele motive.
Am învăţat că puţini oameni sunt aşa cum par iar pe cei care sunt trebuie să-i preţuieşti.
Am învăţat că bucăţi din suflet îţi vei rupe întâi şi întâi doar pentru cei care nu merită – greşeală pe care o vei repeta cu siguranţă şi indiferent de câte ori îţi vei spune că n-o să se întâmple aşa.
Am învăţat că de rănit şi minţit te va răni şi minţi tocmai cel care ţi-a promis că n-o va face vreodată. Asta-i o lecţie pe care o vei învăţa mult prea târziu şi numai după ce va rămâne în tine prea puţin de dat pentru cei care merită. Şi atât, dar atât de greu îţi va fi de la un punct încolo să-i deosebeşti de restul pe aceşti din urmă oameni…
Am învăţat că timpul trece iar dacă nu faci ceva cu el… va trece doar pe lângă tine.
Ţine cu dinţii de ce ai reuşit să realizezi, indiferent cât de mult sau de puţin, şi luptă clipă de clipă pentru ceva în plus. Nu lăsa eşecul sau teama să îţi dicteze drumul în viaţă şi mai ales încrede-te-n tine. Dă-ţi şi ţie şansa asta!
