Luminile orașului s-au aprins deja demult. Ochiuri de stele se cuibăresc printre oameni. Oameni grăbiți, pierduți printre gânduri. Măsurându-și fiecare bucățică de destin risipit printre orele serii.
Jean Paul se contopește cu mulțimea și încearcă să își adune ultimele provizii pentru noaptea ce pare că se zgâiește absurdă și rece printre colțurile serii. Și apoi își găsește un culcuș printre betoanele străzii înfofolit în idei și planuri. Idei ce rămân suspendate în cheia timpului. Timp ce a uitat să mai bată, timp rămas în suspensie. Câteva zdrențe și un amalgam de carton și noaptea se poate cuibări adânc peste cetate.
Privește împrejur din nou. Tristețe și gânduri coboară în același timp. Tristețea amintirii- fiul său a fost asasinat în zona acestei clădiri. Gânduri și întrebări. A rămas să își petreacă neliniștea ce i-a mai rămas așteptând încă răspunsuri. Răspunsuri ce se pierd printre aburii necunoscutului.
Este încă aici să poarte bătălia. Bătălia destinului. Lăcrimează plin de dureri. Aproape că nu îmi dau seama care dintre ele este cea mai puternică.
Și îmi zâmbește încurajator : “Numără-ți binecuvântările și agață-ți destinul de ele. Atât cât depinde de tine.”
Printre lacrimile lui am zărit ploaia de stele. Se așează tăcut între cartoane și zdrențe și îmi urează un drum liniștit.
Noapte bună, om rătăcit printre luminile orașului. Ganditor printre ochiuri de stele. Stele ce zâmbesc la fel pentru noi toți.
