Vai, putrezește nucul, e plin de scorburi, trunchiul
Și nimenea nu știe din care vremuri vine,
Era bătrân când tata, la umbra lui, cu mine
Stătea în miez de vară și își pleca genunchiul
Rugându-se acolo, în șoaptă, cu suspine,
Doar el știa ce-i spune plângând, lui Dumnezeu,
Alături, lângă tata, ședeam tăcută, eu,
Iar el striga la ceruri durerea să-i aline.
Părea aprinsă zarea, pământul, cerul, lumea,
Când tremura frunzișul de focul viu al rugii,
S-a dus de-atunci și tata, îmbătrânesc toți nucii
Și mi-a rămas din toate, azi, numai rugăciunea.
