Motive ale nefericirii și schingiuirii existenței sunt multe, însă, invidia le depășește pe toate datorită talentului său inerent de secetă expansivă. Nu te sfărâmă doar pe tine, precum de pildă ar face-o anxietatea, ci dărâmă și orice fel de posibilitate a unei conexiuni umane.
Ceea ce reprezintă uscarea ta interioară, rigidizarea și întunecarea viziunii tale asupra celorlalte aspecte ale trăirii. Iar pentru cealaltă persoană, îndepărtarea de multe ori inconștientă, din proximitatea ta. Are o valoare de constrictor, care strânge tot mai mult, până când ultimul suflu al realității este eliminat. Este un viciu, în parte moral și în parte intelectual, care obligă posesorul la o incapacitate de a vedea lucrurile prin ele însele, ci doar prin comparații. Invidia este mioapă, deoarece nu poate vedea mai departe de propriile ei dubii și tremurări. Așa ajunge să umble bâjbâind înfricoșată, încredințându-se în totalitate vederii sale de o acuitate extraordinară numai la o foarte mare apropiere.
Am fost, probabil, condiționați în copilărie să ne folosim de invidie pentru supraviețuire. Dacă sunt doi frați la părinți, iar unul dintre ei este favorizat în orice fel, atunci cel de-al doilea va avea tendința de a compara și invidia. Părinții au obligația de a distribui dreptatea absolută și invariabilă între copii, iar imposibilitatea reprezintă un risc. Sau dacă este un singur copil la părinți, dar simte că prietenul lui primește o iubire mai pregnantă decât primește el, deznodământul poate fi același. Cu alte cuvinte, începe ca o percepție subiectivă infantilă și nevinovată. Ruptura între nevinovăția invidiei infantile și a celei mature toxice, se petrece atunci când se perpetuează și se integrează în subconștient. Condiționarea copilăriei poate fi ștearsă, dacă concomitent sau imediat după, mintea va fi ocupată cu alte activități interioare și exterioare. Sportul, arta sau orice altă îndeletnicire fiind printre opțiuni. Însă, dacă mintea este lăsată de izbeliște în acea perioadă de incipit, atunci invidia va fi închegată și cu timpul, o parte din adult.
Invidia este deosebit de regretabilă prin faptul că se caută nu numai pricinuirea unui rău celuilalt, dar se lovește și în propria persoană în același timp. În loc să se bucure de ceea ce are, se îndepărtează de soiul său, interpretând ceea ce deține celălalt ca fiind fericirea absolută. Ironia face că, cu cât credem că celălalt are mai multă fericire ca noi, crezând că și fericirea noastră atârnă de ce are el, cu atât ne îndepărtăm de sursă. Practic, eliminăm controlul emoției pozitive absolute în detrimentul urmăririi fericirii altei persoane. Iar acea persoană, cel mai probabil, este la fel de intoxicată, uitându-se invidios la o altă persoana. Niciodată ceea ce avem nu este suficient, însă, ce are altcineva este abundență. Asta se datorează inexactității gândirii, care trăiește oriunde, dar numai aici și acum, nu. O lebădă care plutește pe apele line ale unui lac, nu va gândi niciodată că penajul celorlalte lebede este mai maiestuos și mai veritabil decât al ei. Pentru ea, penajul există pur și simplu, iar dacă nu este un impediment pentru existență, va fi fericită. Numai omul poate crede că a-și face rău este o virtute.
Ce remediu există pentru invidie? Fericirea nu poate fi răspunsul, datorită obligativității noastre de a transgresa, în primă fază, invidia. Admirația, modestia și mai ales recunoștința sunt cele care pot tămădui cu succes invidia abrutizantă. Admirația strămută atenția noastră egocentristă către descoperire, către curiozitate și acceptare. Oferă un mod de a scăpa de greutatea competiției și a dezvolta o tendință altruistă care este incompatibilă cu invidia. Modestia pentru a contribui, nu poate fi în exces. Orice folosit în exces este abrutizant, însă, modestia excesivă semnifică tot egocentrism, deoarece omul resimte o largă neîncredere, acceptând nevoia de a se îmbunătăți mereu. Revine la sine, la îmbunătățire și competiție. Însă, o modestie nivelată reprezintă combinația suficientă între încredere și accept. Odată ce este acceptată situația ca fiind suficient de bună pentru mine și pentru cei apropiați mie, atunci se trăiește în liniște și fericire.
Recunoștința o consider cea mai importantă, deoarece nu poate fi mișcată din rolul său de nimic. Nu poartă fațete, precum de pildă, poartă modestia sau curajul. Ea oferă fără să ceară ceva în schimb. Este o sursă interminabilă de energie, pe care oamenii nu știu să o folosească. Prin recunoștință, accepți tot ceea ce este și tot ceea ce nu este. Invidia nu poate coabita cu sentimentul recunoștinței, deoarece mulțumirea pentru ceea ce avem este suficientă pentru a păstra concentrarea pe fericirea existentă. Nu oferă niciun pasaj pentru ca viitorul, comparația sau dorința să comploteze cu invidia.
Până la urmă, dacă te uiți întotdeauna la ceea ce nu ai, vei deveni orb la ceea ce ai.
