Din oboseală desfac, asemeni unui fruct tropical, liniştea în fâşii şi urechea mi-o aşez pe zidul rece şi simt săgeţile împrăştiind căderi.
Mă leg să tac cu trupul treaz ascuns printre pletele durerii, dar mă tem de visul din somn. Alerg să dispar într-o cută a cerului, nu pentru reclădire, ci ca un loc spre infinit şi aş începe o nouă experienţă într-un univers în care cuvântul ar fi de nerecunoscut, dar mi-e teamă că odată ştiut, cuvântul m-ar ajunge şi acolo.
Privirea îmi atârnă de fereastră ca un fir de păianjen ce încearcă să ţese un cerc. Îmi privesc chipul în sticla ferestrei şi sticla se sparge în mii de cioburi ce se înfig adânc în nedumerirea mea. Mă recunosc în fiecare ciob, multiplicată la nesfârşit, în forme neregulate. Voi părăsi locul meu pentru o vreme. Voi fi mai mult pe afară încercând să nu ratez momentul întoarcerii în mine. Locuiesc în tăcere…
Ştiu cum vin dimineţile urmate de zile, ştiu şi cum pleacă, dar ce nu ştiu e că nu le ascult îndeajuns zgomotul încât să mă mâne spre mine şi nu pe potecile care mă pot ascunde sau rătăci. Sunt pe margine, pe cea a drumului, că prăpăstiile le-am trecut deja, dar nu stau acolo aşteptând ceva scurt şi potrivit. Mi se umflă picioarele şi ochii, dar nu mă opresc din drum.
Unde merg? Niciunde! Totul se derulează conform marelui plan în plinătatea căruia mă aflu. Mă şi rătăcesc, nimic
anormal, cred… Atunci stau locului cuminte, să fiu găsită.
Şi stând în gândurile mele mă asum aşa cum sunt, aţintindu-mă spre stele cu genunchiul pe pământ.
