Mergea pe stradă zâmbind cu anticipație. In buzunar avea un pumn de monede de 1 si 3 lei. Telefonul din colț dinainte stației de autobuz era într-o zonă zgomotoasă dar era cel mai puțin ocupat deobicei. Plus că se auzea mai bine decât la alte telefoane.
De departe a văzut cabina telefonică și și-a grăbit pașii. Iși simțea inima bătând mai tare. A luat receptorul în mână și a încărcat fisele. Tonul sună cu o monotonitate liniștitoare, promițătoare. Formă numărul si așteptă pe de-acum cu inima bătându-i în gât si cu urechea lipită de receptor.
“Alo?” – i-a auzit vocea si a absorbit sunetul ei cu sete…
“Alo, salut!” a răspuns.
Vocea de la capătul celălalt a căpătat culoarea cerului albastru de vară și tonul unei surprize plăcute. Cuvintele și pauzele dintre ele au început să curgă între ei.
Mai erau multe fise în buzunar dar era convorbire interurbană și fisele trebuiau puse des. Le punea rând pe rând, până când s-a dus și ultima.
S-a întrerupt.
A rămas cu multe cuvinte nerostite, cu multe altele ne-auzite și cu setea de ele.
Trebuia să meargă repede la o cofetărie sau o librărie – mai avea vreo 25 de lei în bancnote și nevoie urgentă de fise!
A reușit în final, după multe rugăminți, să schimbe bancnotele la tutungerie și și-a reluat pașii către acelasi telefon.
Mai era cineva acolo deja dar convorbirea părea pe terminate.
După nici un minut, a luat din nou receptorul. Era cald incă. A încărcat telefonul cu fise, a așteptat tonul și a format același număr.
“Alo?”
“Tot eu…”
Cuvinte puține au mai venit, culoarea vocii era de cer înnorat cu ton de surpriză neplăcută – au trecut prea multe minute și între timp venise o musafiră.
Iși luă un simplu rămas bun și puse receptorul în furcă. Fisele nefolosite căzură zgomotos în compartiment. Le luă fără grijă și se uită de după lacrimi cum fisele scăpate din mână se împrăștie pe trotuar…
