O casa. Imbatranita. Scorojita. Singura. Doi pomi in curte. Ce in alte vremuri au fost puternici si inalti. Acum sunt cazuti, aplecati si goi. Intre cei doi pomi, o statuie din piatra gri si rece. O femeie. Teribil de frumoasa. Chiar pana si in piatra sculptata, frumusetea este remarcabila. Ochi singuri si goi. O alee duce catre statuie. Niste flori ofilite zac drept ofranda la picioarele ei. Afara ploua strasnic.
In fata statuii un batran. O priveste zambind trist. Fumeaza si se uita. Un tanar se apropie usor pe alee de batran. Tanarul il priveste. Batranul il observa. Se intoarce si se uita la el cu ochii cuprinsi de surprindere. Batranul rade ironic.
Batranul: O ultima sansa, eh?
Tanarul: Sunteti bine, domnule? Aveti nevoie de ceva?
Batranul se uita la el. Il studiaza. Un tanar inalt. Par negru. Ochii caprui. Elegant.
Batranul: Fumezi?
Tanarul: Da.
Ii ofera o tigara. Tanarul o aprinde.
Batranul: De ce ai venit sa ma intrebi daca sunt bine? Crezi ca am nevoie de ceva?
Tanarul: Daca v-am deranjat o sa plec.
Batranul: Taci din gura si asculta. Ai o viata inainte sa vorbesti. Invata si linistea. Apreciaza linistea. De multe ori te invata mai multe decat zgomotul.
Tanarul: Va ascult.
Batranul: Vezi statuia asta baiete? Stii ce e cu ea? De ce este aici, in acest loc dezolat si uitat de Dumnezeu?
Tanarul: Nu.
Batranul: A fost o femeie superba. Dar fiindca nu a fost iubita, usor usor…s-a transformat. Aici a fost casa ei. Inima i s-a transformat in piatra. Si incet, dar sigur si sufletul. Apoi trupul. Pana cand a ramas doar aceasta stana de piatra marturie. La un moment dat…un tanar asa ca tine…a avut sansa sa schimbe transformarea. Sa o inverseze. Nu a facut-o. A ratat sansa. Si ea…ea acum este de neatins pentru el. Si in loc sa imbatraneasca impreuna…ea a devenit de nepatruns…iar el s-a ofilit sub trecerea anilor, avand statuia sa ii reaminteasca constant de ce ar fi putut avea. El acum este batran. Si moartea i se apropie. Pas cu pas. Secunda cu secunda. Si ce se va intampla cu statuia atunci baiete? El a ocrotit-o in anii grei ce i-au suflat viata din trup. Dar atunci cand el in sfarsit se va evapora in uitare…mostenirea lui…dragostea lui se va spulbera in vant.
Tanarul: Dumneavoastra…?
Batranul: Ti-am spus sa taci si sa asculti. Mai am cateva clipe totusi. Nu vreau sa le petrec facand morala versiunii mele tinere. Baiete…esti martorul viitorului. Anii vor trece peste tine. Vei fi puternic si mandru. Dar fara ea…vei ajunge exact aici. Si iti vei spune tie din nou povestea statuii din gradina parasita de soarta. Schimba asta. Si vom fi liberi amandoi…
Tanarul clipeste. Batranul dispare. Tanarul se uita in jur. Totul darapanat. Se uita la statuie. O apuca de mana.
Tanarul: Te…te iubesc…
Totul se schimba. Iarba creste din nou. Casa se repara singura sub ochii lui. Ploaia se opreste si iese soarele. Cei doi copaci…se scutura de trecerea anilor. Si infloresc. Si intre copaci…piatra cade pe pamant. Se sfarama. Statuia se naruie. Si in loc de piatra rece si dura o caldura ii invaluie mana tanarului. O caldura vie. Acum se uita la ea. Reinviata. Il tine de mana si ii zambeste.
Ea: Ce ti-a luat atat?