Îmbrăţişam copacul bătrân, ostenit de bătaia puştii
atunci când căprioara s-a ascuns în spatele lui.
Urma glonţului s-a umplut acum cu botul umed
ce-l sărută în fiecare zi şi îl adapă
să-i mai rodească frunza încă un an.
E aşa de bătrân,
că mânzele îi înmulţesc cercurile
cu fiecare nechezat
şi îi ridică hore în copitele crude
să-i întărească rădăcina,
atunci când ploaia hrăneşte o altă zi.
Scoarţa e netezită de iarba
ce are în sămânţa ei alte cercuri
ce m-au cuprins în genunchi
când din pomana holdei
adăpam căprioara cu un alt sărut.
