O scrisoare aparținând lui Albert Camus.
Născut într-o familie foarte săracă, rămas orfan de tată încă de mic și trăind, împreună cu fratele său, de pe urma banilor pe care mama lor, aproape surdă, îi câștiga spălând rufele familiilor avute, Albert Camus a fost remarcat în 1923, în timpul școlii primare, de profesorul Louis Germain. Acesta i-a oferit meditații gratuite și l-a ajutat astfel să poată obține o bursă care să îi permită să urmeze liceul.
Trei decenii mai târziu, în 1957, Albert Camus avea să fie răsplătit cu premiul Nobel pentru literatură, “pentru importanta lui creație literară care, cu o lucidă stăruință, aruncă o lumină asupra problemelor conștiinței umane din vremea noastră”. La puțin timp după eveniment, Camus avea să îi scrie vechiului său dascăl următoarele rânduri:
19 noiembrie 1957
Dragă domnule Germain,
Am lăsat agitația stârnită în jurul meu să se domolească puțin înainte de a-ți vorbi din adâncul sufletului. Tocmai mi-a fost oferită o mult prea mare onoare, una pe care nici nu am căutat-o, nici nu am solicitat-o.
Dar atunci când am auzit vestea, primul meu gând, după mama mea, s-a îndreptat către dumneavoastră. Fără dumneavoastră, fără mâna plină de afecțiune pe care ați întins-o copilului sărac care eram, fără învățătura și exemplul oferit, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat.
Nu pun prea mare preț pe această onoare. Dar cel puțin îmi oferă șansa de a vă spune ce ați fost și încă mai sunteți pentru mine și șansa de a vă asigura că eforturile dumneavoastră, munca și generozitatea sufletească pe care ați investit-o sunt încă vii într-unul dintre micii dumneavoastră școlari care, în ciuda trecerii anilor, nu a încetat vreodată să fie elevul dumneavoastră recunoscător.
Vă îmbrățișez din tot sufletul.
Albert Camus
Impresionant….nu-mi amintesc sa fi intalnit un astfel de personaj pe parcursul educatiei mele, din pacate
Salut Gabriela, nu am fost elevul tau, si nu te tutuiesc din lipsa de respect.
Doream sa adaug cateva cuvinte despre felul in care fostii elevi isi privesc profesorii dupa ani si ani.
Orice om care dobandeste beneficii substantiale datorita unei educatii aparte pe care o primeste de la o anumita persoana, va fi recunoscatoare acelui dascal in primul rand fata de propria constiinta. Rareori se intampla sa duca inapoi tribut moral dascalului in cauza.
In concluzie:
1) Amprenta educatiei este cu atat mai semnificativa cu cat “victima” este mai outernic amenintata de nesiguranta sociala.
2) Trebuie sa apara un evenment major dupa o lunga perioada de lipsa de comunicare care sa determine elevul sa revina cu un gand bun la profesorul lui.
3) Lipsa unui feed-back direct nu implica faptul sa procesul educational nu a adus succes in viata elevilor.
Acum depinde de situatie.
Eu de exemplu nu am avut “evenimente majore” in viata, sau lucruri care sa imi ameninte puternic nesiguranta sociala. Cu toate astea, atat in timpul anilor de scoala cat si dupa terminarea lor am incercat sa-mi exprim gratitudinea si respectul fata de anumiti profesori care si-au lasat amprenta in viata mea si in dezvoltarea mea ca viitor adult.
Am avut profesori pe care si astazi ii contactez numai pentru a le mai multumi odata pentru tot ceea ce au facut si pentru toata grija pe care mi-au purtat-o.
TREI DECENII MAI TARZIU…..DECI, RASPLATA VINEEEE!!! RABDARE!!!
Fara lectura nu exista nimic!De ea depinde exprimarea,logica,este ca apa,
este ca aerul,pentru creier!Sunt convinsa ca daca nu aveam biblioteca ,si daca nu citeam de mica,de la opt ani,pe rupte,nu eram asa desteapta nici pe jumatate de cum sunt acum. Copilul fara joaca nu poate fi copil,trebuie sa invatam sa ne jucam cu ei si in acelasi timp sa-i facem ,,sa inteleaga in joaca”. Sunt unii oameni din ministerul educatiei care emit idei,depinde insa de ,,calitatea ”transmisiei.Copiii de azi au prea multe teme,si prea putin timp pentru lectura.Ghiozdanul lor cantareste zece kilograme,si ma intreb de ce.
Jos pălăria!
„Mă gândesc cu mare plăcere la acei ani frumoşi, la copiii şi dascălii de-atunci. Şi îmi dau seama cât de norocoasă sunt că la început de viaţă m-am aflat printre copii buni şi oameni deosebiţi.
Vă mărturisesc cu tristeţe că realizez cât de greu îmi este să scriu…, cuvintele mi se încâlcesc printre gândurile şi grijile cotidiene, mi se par neînsemnate şi totdeauna nepotrivite…
Hm! a trecut aproape o oră de când sunt cufundată în amintirile din vremea aceea, de neuitatele serbări, de cum ne cântaţi la vioară, de supărarea mea mare că am luat premiul II, de tot felul de năzdrăvănii… Îmi amintesc de Cristina, Carina, Gabi, Rodica, Petru, Mirel, Andrei, Gabriel, Bogdan… Mi-i amintesc pe toţi. Dar de Marius îşi mai aminteşte cineva? Cum a venit în clasa noastră, cum a reuşit să ţină pasul cu noi, cum a reuşit să scrie şi să citească… Pentru cum aţi crescut acest copil special, în acei ani, jos pălăria!
Iar în buchetul de Flori de câmp aş prinde trei flori: dragostea, respectul şi recunoştinţa.
Vă mulţumesc că nu m-aţi uitat.”
Mariana
promoţia 1982 – 1986
Uneori nu atitudinea unui dascăl poate schimba destinul unui elev ,ci doar o simplă expresie . Problema este că nu întodeauna este spusă la timpul şi locul potrivit ca cineva să înţeleagă ceva .Am avut norocul ca diriginta mea din clasa a X să spună la un grup mai restrâns de elevi ceva ,care la vremea aceea putea să aibă probleme mari cu securitatea dacă o auzea cine nu trebuie şi mai ales dacă ţinem cont de cultul personalităţii ce era în ;floare “la acea vreme . Ei bine acea expresie m-ia schimbat definitiv percepţia despre cum ar trebuii să fim şi să ne comportăm în societate . Unii ar numi-o COLOANĂ VERTEBRALĂ . Onoicenco Speranţa se numeşte acea dirigintă şi îi voi veşnic recunoscător .