(fragment)
– Viața însă m-a trimis la ușa facultății de teatru din Cluj la patru luni după ce m-am mutat în noul meu oraș-casă. Tot în Cluj am cunoscut-o pe ea. O chema Ada…
– Vreo poetesă, pictoriță, ceva de genul ăsta? Tu mereu ai fost nebun după artiste!
– De fapt, era vecina de la ușa din fața garsonierei mele și… habar n-am cu ce se ocupa. Am cunoscut-o încă din prima mea zi în Cluj: uda florile de pe balcon și era cât pe-aci să scape un cactus în capul meu. Eu mă pregăteam să intru în noua mea scară de bloc. Zăpăcita și-a făcut griji și a coborât imediat după mine, așa desculță cum era, într-o rochie de casă lila. Era creață, ciufulită și era frumoasă. Atât de frumoasă, încât aș fi acceptat și cinci cactuși căzuți în cap de la balconul ei. Mi-a spus că-i pare rău pentru felul în care și-a întâmpinat noul vecin. Eu, ca un țicnit, i-am spus că e foarte probabil să o iubesc în cel mai scurt timp.
– Zăpăcită ea, da’ tu și mai zăpăcit! Cum a reacționat, măi Mihăiță?
– Și-a dat capul pe spate și a râs… Ca un copil. Voiam să o sărut pe frunte în momentul acela, dar s-a dus acasă. Înainte de a se retrage, mi-a făcut cu mâna și mi-a zis că sunt dulce. Cuvântul ăsta, ”dulce”, sună diabetic și scârbos în general, dar rostit de Ada, cândva Ada mea, e… nu știu, miroase a copilărie. Da, băieți, pentru mine, cuvintele au miros și gust. Pentru mine, Ada era copilul care mi-a oferit copilăria râvnită. Bine, copilăream altfel la douăzeci de ani…
– Prin așternuturi, cu picioarele goale?
– Cam așa ceva. Dar nu mi s-a dăruit niciodată. Eu o doream, însă ea m-a oprit de fiecare dată, cu tandrețe, și-atunci nu înțelegeam de ce. Credeam că nu e pregătită. În realitate, eu nu eram cel pregătit. Nu știu dacă Ada m-a iubit, nu mi-a spus-o niciodată, deși mă săruta și mă îmbrățișa după-amiezi întregi în garsonieră. Îmi oferea tot ceea ce-mi lipsise cândva: afecțiune. Se purta și ca o mamă, și ca un copil Ada mea…
