Unii dintre noi au sufletele inchise ca intr-o cochilie. Nu le dezvaluim nimanui. Ma gandesc ca prea putini si-au dorit sa-mi desfaca sufletul si sa-l scoata la lumina.
In urma cu ceva timp a existat un astfel de om. Nu a durat mult. Oamenii cu grad redus de toleranta cedeaza repede. Inconstient cred ca reciproc ne-am supus unor teste. Daca imi pare rau ? Nu. Deloc. Pentru ca nu l-am iubit nicio clipa si nici nu mi-am dorit sa o fac. Asta a fost singura diferenta. Exista oameni pe care ii iubesti pur si simplu, pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce te fac sa fii. Si oameni pe care iti doresti sa ii iubesti, dar sufletul tau sa fie mult prea pustiit sa mai simta ceva. Si oameni pe care nu poti sa ii iubesti niciodata.
El apartine acestora din urma. Si nu pentru ca nu ai fi avut motive sa-l iubesti. Si nu pentru ca ati apartine unor lumi diferite, pentru ca discrepantele dintre lumi nu exista, tot astfel cum nu exista prapastii atat de adanci incat sa nu poti gasi cea mai fragila punte sa le legi. Si nici pentru ca v-ar desparti ani sau distante. Pentru ca iubirea exista oricum si oriunde, fara conditii. Si nu pentru ca v-ati gasit intr-o intamplare ireala. Pentru ca lucrurile nu se intampla. Ci pur si simplu pentru ca miile voastre de masti v-au impiedicat sa va recunoasteti.
Omul asta cu incapatanarea-i fara margini a reusit sa ma aduca la marginea povestii mai repede decat am crezut. Prin zecile lui de intrebari puse sub forma unui joc. Un soi de provocare in care doar unul isi scoate cate o masca. Cu toate acestea, previzibil, a parasit primul jocul. Daca imi pare rau ? Nu. La final, asa cum fac mereu de altfel, l-am cautat cu umilinta celei care isi joaca ultima carte. Si da, m-am lamentat. Si da, am cersit. Si poate am plans in vreo cateva dimineti. Doar ca am uitat si atunci cand uiti, e semn bun. Nu ca te-ai vindecat. Ci ca, si de asta data, ai jucat la fel. Si ai sfarsit, la fel.
Nu cred ca in povesti exista invinsi si invingatori. Exista doar oameni care se impotrivesc si nu se potrivesc. Oameni care se folosesc de cuvinte ca de niste sabii. Paturi care se transforma in campuri de lupta. In care unul din doi trebuia sa dea mai mult. Oameni care se amagesc ca sunt de neinvins.
Omul acesta si-a avut rolul pasager. Eu, aidoma. Ceea ce el nu a inteles este ca in tot amalgamul de ireal, femeia isi avea dreptul ei marunt la a-si pastra ceva, putin din ea.
Azi nu vreau sa scriu despre Omul acesta. Pentru ca nu imi mai amintesc. Si pentru ca vreau sa imi reamintesc ca nu am ramas cu nimic din putinul trait.
Dar, azi ii multumesc. Pentru incercarea zadarnica de a desface cochilia. In ea, nu ar fi gasit nicio perla. Si tot azi, ii spun doar atat: dimineata ii ascult Cosmarul. In fiecare dimineata.
