Mereu m-ai privit ca pe o poartă.
Una care deschide noi orizonturi de fericire sau suferință, orizonturi transformatoare, uimitoare pentru ceea ce au putut deschide pentru tine prin mine.
Uneori multiversul pe care îl deschideam te învăluia ca o crisalidă și se înoda cum se înoadă ziua cu noaptea, neștiind ce e bine și ce e rău, în crepusculul aproape invizibil dar extrem de perceptibil. Meșteșugit țesută deschiderea porții …
Așa catalizatoare ființă am fost mereu penru tine și făurită am fost din multe dorințe și aștepări, plămădită am fost din vise și mai puțin din realități. Prin mine ajungeai ce voiai după ce mă iubeai și după ce sufereai, după ce mă striveai. Pentru că realitățile se împleteau, nu erau separate, nu trăiai singurătăți de sentimente, totul era dual, totul era amplu, totul era plin.
Mereu am fost poarta ce te poartă spre altceva. De cele mai multe ori spre tine. De aceea mereu m-ai căutat și mereu ai fugit de mine.
