Sub puterea tunetelor, cerul se frământa de parcă ar produce valuri. Valuri care se sparg și se revarsă pe pământ în liniște, însoțite de un zgomot ce poate trezi orice ființă din somn.
În tulburarea lui, cerul și-a pierdut culoarea, seninul, dar nu pentru multă vreme. Acum, pământul își stinge setea, lacom, răcorindu-se.
Vântul s-a ascuns și el. Iar frunzele obosite de arșiță, desprinse și purtate de el, zac acum pe pământ. Păsările dorm, oamenii la fel.
Picăturile de ploaie cad liniștite, iar în căderea lor fiecare atinge câte ceva. Un zid, pământ, o frunză, un copac, născând diverse sunete. Atingându-le, picăturile se amestecă cu acel ceva stingând febra lăsată de arșița zilelor de vara.
Mai e puțin și orașul se va trezi. Lumina va umple locuințe iar blocurile gri vor cunoaște mișcare. Un altfel de zgomot.
