“Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…” (Mircea Eliade)
Cu ochii inchisi, visez acele femei. Intr-o campie de flori salbatice, danseaza in cerc etern, mainile lor impletite facand pe pamant o cununa de flori printre flori. Le vad ca printr-un vis sublim, fantomele unei himere de demult, pierduta in valurile de nepotolit ale timpului. Revenind numai o singura data pe an, cand luna , ca un trandafir sangeriu, isi scoate masca de mort.
Dragostea eterna a noptii, cautandu-ma in locuri pe care nu le pot atinge, pe care nu mi le puteam inchipui, ma calauzeste pe drumul intre vis si realitate . Simt ca pe un nerv iarba lunga mangaindu-mi gleznele goale . Inul manecilor albe dansand impreuna, un ras, o soapta, imi da fiori si ma tulbura cu magia lor. Un ras, o soapta, si au venit zanele pe jos, trecand pragul incetisor cand genele muritorilor se inchideau pentru o noapte.
Numai eu raman treaza, tulburata de furtuna si de teama viitorului, si le aud. Simt ca halucinez; motanul cu o singura ureche pare sa imi destainuie totul despre vijelia trecutului si a eterului, o imbatatoare forta care m-a facut prizonierul ei.
Persista in aer senzatia unei asteptari mistice. Ceva se va schimba. Voi lasa ca roua diminetii sa indice viitorul. In noaptea aceasta voi destainui descantecul, eliberandu-ma, deschizand poarta verii, a vietii.
