Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
“Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…” (Mircea Eliade)
Cu ochii inchisi, visez acele femei. Intr-o campie de flori salbatice, danseaza in cerc etern, mainile lor impletite facand pe pamant o cununa de flori printre flori. Le vad ca printr-un vis sublim, fantomele unei himere de demult, pierduta in valurile de nepotolit ale timpului. Revenind numai o singura data pe an, cand luna , ca un trandafir sangeriu, isi scoate masca de mort.
Dragostea eterna a noptii, cautandu-ma in locuri pe care nu le pot atinge, pe care nu mi le puteam inchipui, ma calauzeste pe drumul intre vis si realitate . Simt ca pe un nerv iarba lunga mangaindu-mi gleznele goale . Inul manecilor albe dansand impreuna, un ras, o soapta, imi da fiori si ma tulbura cu magia lor. Un ras, o soapta, si au venit zanele pe jos, trecand pragul incetisor cand genele muritorilor se inchideau pentru o noapte.
Numai eu raman treaza, tulburata de furtuna si de teama viitorului, si le aud. Simt ca halucinez; motanul cu o singura ureche pare sa imi destainuie totul despre vijelia trecutului si a eterului, o imbatatoare forta care m-a facut prizonierul ei.
Persista in aer senzatia unei asteptari mistice. Ceva se va schimba. Voi lasa ca roua diminetii sa indice viitorul. In noaptea aceasta voi destainui descantecul, eliberandu-ma, deschizand poarta verii, a vietii.
