Podul de piatră

Stau la Podul de piatră și privesc spre oraș, în depărtare, cu insistență. Clădirile se înaltau semețe în orașul de la poalele pădurii.

De-aici, de sus, de pe platoul pe care-l știe de când lumea, se vede toată valea. Este un podet mic, pe sub care se prelinge un firișor subțire de apă. Mușchiul năpădise piatra aproape în întregime. Si pe picioarele lui se cătărau liane de iederă. Mi se pare că, dacă întind mâna, pot să ating cerul. Si-mi vine să îngân… “Podul de piatră s-a dărâmat/A venit apa și l-a luat”… Magdalena își privi distrată picioarele bronzate, dezgolite de o adiere de vânt nerușinat.

Când și când, urcau dinspre oraș, grupuri de turiști, pe care-i petrecea cu privirea printre crengile pădurii. Aici îl cunoscusem pe Gabriel, într-o după amiază caldă de vară. Se întorceau din sat, unde le fusese ghid câtorva tineri din stațiune.

Erau îmbujorați și agitați și comentau, ce aventură a fost plimbarea lor în satul uitat de timp, cu case-ntr-o rână, cu prispă albastră și acoperișuri din șindrilă, Au dat cu ochii de ea și s-au oprit surprinși.

– Salut, ești singură sau tot cu un grup?
-Sunt singură.
-Ai vizitat satul? E incredibil! Încremenit în trecut! Nu s-au păstrat multe așa!
-Mda…! L-am vizitat. Și am continuat cu un zâmbet amuzat… aici locuiesc. Am anticipat reacția lor și acum o savuram. Surprinși, au schimbat priviri jenate.
Primul care s-a dezmeticit a fost Gabriel.
Cu o privire verde și caldă, i-a întins mâna și s-a prezentat simplu:
-Eu sunt Gabriel. Gabriel Negrea. Și locuiesc acolo, zise, arătând cu degetul un punct neclar. Spre cula ce-și ridica cușma semeață din verdele pădurii, i se paru Magdalenei.
-Magdalena. Și locuiesc acolo, arătând spre sat.
-Hei, fără supărare Gabriel, acum vom avea un ghid mai documentat!
Am zâmbit. I-am suflat jobul!

În săptămânile următoare, întâmplător sau nu, Gabriel și-a găsit tot mai des grupuri de turiști, pe când Magdalena, la fel de întâmplător, căuta să le iasă în cale. Se salutau ca vechi cunoștințe și uneori mergeau împreună pe ulițele colbuite.

Prietenia lui Gabriel i se părea Magdalenei mană cerească. Era cea mai mare dintre cei patru copii ai familiei. Copii săraci, flamânzi și cârpiți, dintr-un cătun pierdut printre culmi deluroase. Le-a fost fraților ei mai mici și soră și mamă și tată. Mama se prăpădise la nașterea lui Gheorghiță, cel mai mic dintre ei iar tatăl un an mai târziu. Numai Dumnezeu știe cum de s-a descurcat cu casa și copiii! S-a incrâncenat să termine și școala de institutori.

Preotul Iliuță o luase pe lângă el, când le preda copiilor din clasele primare și a văzut cum se apropiase de ei.
-Magdalena dragă, tu eșți făcută să fii dascăl! Se lipiră copiii ăștia de tine, cu toții! Dacă te-o învrednici bunul Dumnezeu să termini școala asta, mă slobozeșți pe mine. Mi-e greu și mie, la anii mei, să trag de toți pezevenchii ăștia!

Nu era bătrân preotul Iliuță, dar nu știa cum să-mi spună altfel că o să-mi țină mie scaunul de învățător. Îi eram recunoscătoare și pentru asta și pentru că îmi plătea cheltuielile cu școala, și rechizitele celorlalți frați ai mei. Restul cheltuielilor erau acoperite din alocații și ajutorul fratelui tatălui meu și mătușii Lucreția. Acestora însă, nu le zaboveam prea mult în preajmă pentru că tot insistau să mă mărit cu Pavel. În felul ăsta, ei scăpau de corvoada pe care o reprezentam noi pentru ei.

Când a ajuns cu gândul aici, Magdalena oftă și-și trecu degetele peste frunte, în încercarea de a-și alunga grijile. Pavel își declarase intenția să mă ia de nevastă prin mătușa Lucreția. Altfel nu i-aș fi bănuit în veci intenția. Era mult mai bătrân și în plus tare zgârcit. Venise împreună cu unchiul și mătușa în vizită la noi, o casă de copii dealtfel. Se laudase cu hainele lui, cu prietenii lui, cu salariul lui dar nu adusese o bomboană măcar mezinilor.

Curând după prima vizită urmaseră și altele, de data asta singur. Și de fiecare dată, mă acuza, de cel puțin câte un lucru pe care nu l-aș fi făcut cum trebuie. Într-una din aceste vizite, cutezase să-mi arunce ca din întâmplare… “când o să fim căsătoriți…”. Mi s-a urcat sângele în creștet și lacrimile între pleoape dar n-am putut articula nici măcar un sunet! Am greșit atunci, pentru că tăcerea mea a fost interpretată ca o acceptare. Astfel că, nu a mai trecut mult, că Pavel împreună cu unchii mei au venit într-o altă vizită.

De data asta, mătușa Lucreția a atacat direct:
-Magdalena, zise ea uitându-se în altă parte, noi ne gandirăm că ar fi bine să punem nunta în prima sâmbătă din octombrie!
-Tușică, eu nu am zis că mă mărit, am spus cu zâmbetul pe buze, să îndulcesc lovitura.

Privirea ei însă, era pumnal și toți erau statui de ceară. Am scăpat de data asta, mi-am spus ușurată. Doar că ei erau trei și eu doar una. Când m-am smuls gândurilor, Oti, sora mea mititică, mă privea curioasă, strângând la piept păpușica pe care am strâns-o și eu și ceilalți după mine. Magdalena îi ciufuli carliontii blonzi. Am eu oare dreptul să le tai speranța la o viață mai bună? Doamne, ce să fac?

Magdalena îl aștepta la Podul din piatră pe Gabriel, cu inima zburdând peste valea înverzită din fața ei. Când a invitat-o acasă, la o cafea, i s-a părut absolut firesc.

Gabriel o întâmpină cu un salut și un sărut pe obraz, ușor ca un fluture. Au coborât drumul spre oraș, unul lângă celălalt, râzând și bucurându-se de soarele amiezii și de sunetele pădurii, de susurul Tisei și de bucuria că sunt împreună.

La cotul Tisei, Gabriel o apucă spre dreapta, în loc de a merge spre oraș. Magdalena observă dar nu zise nimic. Știa că în direcția asta este cula pe care o vedea în fiecare zi când venea la Podul din piatră. Deci, a avut dreptate, cand si-a imaginat ca Gabriel i-a aratat directia asta. S-au oprit în fața clădirii cu ziduri groase, văruite alb, cu cerdacul larg plin de mușcate roșii.

Văzând privirea întrebătoare a Magdalenei, Gabriel se simți dator să-i spună:
-Aici locuiesc. Casa a aparținut străbunicilor noștri și când părinții mei s-au întors în țară, au renovat-o pentru a ne fi casă de locuit. Gabriel a deschis porțile de stejar și i-a făcut loc să intre. Păși cu sfială, privind în jur. Iar când a intrat înăuntru, îi trecu prin cap să-și scoată încălțările devenite dintr-o data, nedemne de a calcă podelele lustruite. Gabriel o lua înaintea Magdalenei și ea urcă în urma lui în vârful picioarelor, pe o scară din lemn până sus la etaj.

Cerdacul ocupa toată faţada catului superior, cu arcade trilobate, sprijinite pe coloane cilindrice, scunde şi groase, de zid, de unde putea să vadă toată întinderea pădurii. Patru fotolii imense de nuiele, acoperite de cergi albe din lână, tronau cerdacul alb imaculat.

Doamne cum trăiesc unii… de-am avea și noi cel puțin două camere decente, în care să-și pregătească lecțiile Maria sau să se joace Oti și Gheorghiță! Se pierduse în liniștea aproape ireală și verdele cerdacului. Tresări când se întoarse Gabriel cu o tavă de bunătăți și două cafele aburinde.

La întoarcerea în sat, insistase să nu o conducă acasă. Nu, nu este nevoie! Se descurcă și nu trebuie să-și irosească el vremea. De fapt, îi plângea sufletul. Nu putea să-l lase să vadă unde locuiește. Nu putea să trăiască cu umilință asta! Și a luat hotărârea în noaptea aia. Se va mărită cu Iosif!

Magdalena își trecu mâna peste rochia de mireasă așezate pe lada veche de zestre. Era singurul lucru rămas de la părinți. Trecu cu privirea peste pantofii albi de-alături și voalul de borangic Doamne, nu-mi vine să cred ce-am făcut!

Gabriel a încercat să-mi țină calea dar i-am scăpat printre degete. Singura dată când n-am putut să-l evit, a fost când m-a căutat la școală. Am rămas cu ochii agățați de ochii lui verde-negru. Cu întrebări fără răspuns sclipind în ei.
-De ce, Magdalena?

De ce? De ce? Ce-aș putea să-i răspund? Nici eu nu știu. Nu mai sunt sigură nici de ce eram până acum!
Pavel a aflat de vizita lui Gabriel. Fără să spună nimic, a lovit-o pe Magdalena, cu sete, peste față. Ea, doar s-a clătinat o clipă, a strâns pleoapele și și-a luat obrajii în palme. Roșii ca focul.
Ia-ți mireasă ziua bună
De la frați de la surori
De la grădina cu flori
Stau la Podul de piatră și-mi înăbus disperarea.
De la fir de busuioc
De la fete de la joc

O pasăre săgetă cu un țipăt ascuțit liniștea pădurii. Mușchiul verde se ridica pe pod si ma cuprinde si pe mine. Pasăre albastră, de-aș fi ca tine, liberă să-mi port aripile în văzduh! Si să zbor deasupra padurii. Din desișul verde mă privesc doi ochi verzi… Dacă întind mâna, pot sa ating cerul.
La ce naiba te măriți
Că mila de la bărbat
Ca umbra de pom uscat.
-De ce, Magdalena? De ce? De ce?

Webcultura are nevoie de susținerea ta. Ne poți sprijini prin intermediul unui abonament lunar

sau prin intermediul unei donații.

Mulțumim.

Danila Mihaela

Danila Mihaela De același autor

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici. Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul aceluiași formular.

Recomandări

Adaugă comentariu