În așteptarea viitorului

Ar fi fost atât de simplu…

Suntem atât ocupați ca sa înțelegem și să punem ordine în toate cele câte ni se întâmplă, venind peste noi toate așa dintr-odată și de-a valma, că atunci când trecem prin viață încercând să ne folosim cât mai bine timpul, nu ne mai rămâne practic nici o altă opțiune decât aceea de a ne grăbi.

Este poate o predestinare sau este poate un blestem, dar exista doar o singură direcție în viața noastră: direcția înainte. De grăbiți ce suntem ca sa ajungem la o țintă – sau ca sa ajungem oriunde – uităm aproape instantaneu tot ceea ce a fost și ne pasă prea puțin de tot ceea ce este. Ne petrecem tot timpul încercând să ne ghicim viitorul, îngrijorați și speriați de tot ceea ce stă să vină, de tot ceea ce ne așteaptă, de tot ceea ce ne pândește. Ne folosim toată energia scrutând fără răgaz orizonturile, încercând să-L zărim noi primii, așteptându-L cu toate simțurile alerte, gata să ne apărăm, să lovim, să izbim, să zdrobim pe oricine și pe orice ar îndrăzni să ne iasă în cale, să vină înspre noi dinspre niciunde, amenințând să ne oprească din marșul nostru spre înainte, din marșul nostru înspre țintele noastre reale sau închipuite.

Nimic nu ne liniștește, chiar dacă ne repetăm mereu ca încă nu se vede nimic, ca încă mai este, că mai avem destul timp să devenim mai bine pregătiți, mai puternici, pentru întâlnirea cu acel ceva dușmănos care încă nu este, dar care se simte deja cum plutește în jurul nostru, care se aude cum crește, tot mai aproape, tot mai strâns, care stă gata să ne învăluie, care stă gata să ne sugrume, să ne sfâșie, să ne ciopârțească, sa ne dovedească, sa ne prăpădească, sa ne termine.

Așa că decidem că așteptarea înfricoșată și supusă nu este nici pe departe soluția. Trebuie să începem fără întârziere să ne construim cu dibăcie apărarea, tranșeea, cazemata, trebuie să începem să ne chibzuim cu grijă muniția. Pentru că nu putem risca, pentru că nu putem lăsa nimic la voia întâmplării, pentru că nu ne putem permite să ne jucăm. Aceasta este singura noastră șansă, hotărâm – licărul de speranță, tot ceea ce ne mai rămâne, tot ceea ce mai contează. Devenim atât de ocupați cu așteptarea acelui ceva dușmănos ce va să vină și cu pregătirea strategiei noastre de salvare încât, încet, încet, nu mai avem nici timpul nici energia pentru nimic altceva și devenim tot mai preocupați, tot mai absorbiți, tot mai stingheri, tot mai retrași în noi înșine, tot mai posaci, tot mai monosilabici, condamnații propriului nostru viitor, ocnașii propriului nostru destin, prizonieri în propria noastră viață.

Minuțioși și harnici, ridicăm între noi și tot ceea ce ne înconjoară ziduri înalte și grele, măiestrite palisade, prin care nu poate să ne mai ajungă nimic din ceea ce este în afara noastră, după care nu se mai poate vedea nimic din ceea ce este înăuntrul nostru, de la adăpostul cărora putem să supraveghem orizontul, viitorul, dușmanul, sus, pe metereze, îmbrăcați în splendida armură a singurătății noastre devenite perfecte, rânjind răzbunători lângă cazanele cu smoala mâhnirilor noastre, lângă ghiulele grele ale înfrângerilor noastre nedrepte, lângă focurile reci ale iubirilor noastre neîmpărtășite, hotărâți să acceptam provocarea, bătălia, înfruntarea, necruțători, neiertători, gata să luptăm până la capăt, până la ultima clipă, până la ultima suflare, ca să dovedim ce stă să vină, ca să ne apărăm ceea ce avem, cetatea singurătății noastre fără sfârșit și fără alinare, avuția noastră bicisnica, singura care ne-a mai rămas după ce am terminat de plătit toate costurile spaimelor noastre născute odată cu noi sau dobândite, efemere sau permanente, închipuite sau reale.

Necruțători, pentru ca nu avem încredere în nimic și în nimeni; acuzatori, pentru ca ne-am cheltuit fără folos – speriindu-ne – visurile; reci și ostili, pentru că ne-am risipit, neîncrezători și nehotărâți, speranțele, deciși și în sfârșit pregătiți să câștigăm o dată pentru totdeauna bătălia cu frica, ne ridicam dintre leșurile iluziilor noastre pierdute, ne proptim cu fermitate pe picioarele deznădejdii noastre, cumpănim în mâini cu o intensă și voluptoasa încordare sabia grea a tuturor dezamăgirilor noastre, o ridicam triumfători deasupra capului și izbim răzbunători și fără cruțare ca să ne ucidem Viitorul, fantoma balaur a tuturor spaimelor noastre, dușmanul pe care îl așteptăm dintotdeauna să vină.

***

Toate astea au început odată, foarte demult, cu un singur moment de șovăire, atunci când ne-am speriat pentru prima dată de ceva și ni s-a făcut frică. Ar fi fost atât de simplu să o strigăm pe mama, era așa de ușor să aprindem lumina, am fi putut să începem să râdem în hohote ca să arătam că nu ne pasă, am fi putut să începem să chiuim cu desfătare ca să dovedim că am încercat și știm ce este fericirea, dar am decis să tăcem, să nu îndrăznim să ne opunem, să acceptam să ne fie frică. Și să rămânem astfel singuri. Singuri. Singuri. Singuri.

Foto: Norvhic Fernandez Austria