Semnele toamnei dau iarăşi ocol melancoliilor noastre. Oricât de revolut şi desuet ar părea acest sentiment pentru sensibilitatea modernă, toamna rămâne, transgresând contingenţele, anotimpul nostalgiilor fără leac.
O emoţie distinctă se desprinde ca să colinde tainiţele inimii, făcând-o să vibreze într-un fel anume. Prin evantaiul de culori ale toamnei, o “revelaţie” ciudată ne-ar putea face să credem că priveliştile, spre deosebire de om, n-au vârstă. Ele nu obosesc, nu îmbătrânesc, numai ochiul nostru, aşezat mereu pe o scară a timpului, obişnuit să raporteze totul la fila de calendar, le percepe altfel. Probabil, tocmai de aceea, dacă n-am avea vârste, n-am avea nici percepţia schimbărilor din peisaj.
Vremelnicie şi nostalgii aduce toamna. Bolnavi de nostalgie, aşezăm silabe de dor pe suspinul unui cântec trist ca o despărţire. Nicicând mai mult decât în acest ceas al anului, propria noastră sensibilitate nu este mai predispusă la melancolii fără leac, reverii poetice şi aduceri-aminte. Orice treaptă a cunoaşterii e dureroasă. Toamna este exerciţiul tuturor stărilor de spirit: de la bucuria (aproape gregară) cu care dezmoştenim de rod livezile şi câmpurile până la devastarea sinelui – pustiul nu înseamnă absenţă, ci materializarea părăsirii.
Toamna, sufletul omenesc se lasă inundat subtil de sentimentalisme şi efuziuni lirice – în acord cu ritmurile secrete ale curgerii timpului. Nicicând mai mult decât acum, profund-omenescul din noi nu sesizează mai acut avatarurile înstrăinării, ale fragilităţii şi ale perisabiltăţii fiinţei umane. Miroase a toamnă şi-a nostalgii fără leac. Aroma toamnei strecoară în mine un soi de narcoză a simţurilor – mă leapăd de prezent – şi caut un leagăn de alint în trecut.
Umblu pe aceleaşi străzi să-mi regăsesc o parte din trecut, să-mi recuprez amintirile – bezmetice şi alunecoase. Caut visările şi energiile acelei vârste la care nu credeam că voi cunoaşte vreodată înfrângerea, resemnarea sau blazarea. Şi-atunci, te învăluie o linişte împietrită, o tăcere învechită, o potolire fără resemnare în suferinţă – vezi şi apreciezi o piatră, o buturugă, un copac, o floare. Numai efemeritatea nuanţează şi delimitează- individualizând existenţele.
***
Între vremea de-afară şi vremea dinlăuntrul nostru există o concordanţă secretă, întemeiată pe un pact pe care de mult, Natura l-a încheiat cu Omul. De-atunci, ne tot amăgim cu gândul că dominăm Natura, când, de fapt, suntem “sclavii” ei.
… si parca vad cum vine somnul , ca o cadere de flori din vis .