Toate diminețile, dar cu deosebire cele de toamnă au o dimensiune metafizică copleșitoare uneori. Suita muzicală nr. 1 Per Gynt al lui Eduard Grieg – audiție, as spune, obligatorie – îmi confirmă simțirea că farmecul dimineții este de netăgăduit. Orice început are o taină a lui, iar tainele se cuvin a fi cinstite cu tăcerea noastră. Eu, acum, scriind, încalc această regulă, dar sper să scriu fără a macula mirajul nedefinit al toamnei și al dimineților ei.
Cel mai înviorător, cel mai frumos și, deopotrivă, greu este lucrul nou. Copilăria și diminețile au aceeași splendoare a noului, aceeași formă sublimă. Dacă ar exista o stare platonica a speranței aș avea înclinarea să spun ca dimineața de toamnă, ca moment al zilei, este potrivita prin excelență a reda palpitul ei. Fiecare mugur al dimineții de toamnă ne indica prin camuflajul răcorii că ziua, în miezul ei, are sa fie totuși senină, așadar în chiar debutul ei, ea începe cu o speranță. Dar nu sunt oare în zori, toate zilele noastre, apretate cu cele mai nobile speranțe: speranța ca ziua va fi senină, că va fi bună, ca noi ne vom ridica la înălțimea nimbului ei, culegându-i, spre apus, mierea?
Inefabilul dimineților de toamna este, cel mai adesea, provocator. Te incită, te curtează, îți pătrunde prin toți porii și îți invadează centrii nervoși, te subjugă, te face sa cauți în gând un refugiu și în mod aproape reflexiv iți aruncă privirea în căutarea luminii soarelui.
Dimineața, primăvara și începutul de an se înrudesc – toate au o rațiune simbolică comună: regenerarea periodică a vieții! Dacă mi-as imagina dimineața sub forma unei figuri geometrice, atunci aș spune că cercul redă cel mai fidel logica acestui moment al zilei: omul refuză linearitatea, alegând, sub forma unui cerc, eterna reîntoarcere!
Dimineața are un nefiresc al ei: este un început, dar și o renaștere dincolo de sfârșit care ne face să conștientizăm că cel mai mare dar făcut omului este capacitatea de a uita, suspendând, peste noapte, povara zilnică. Cel mai mare inamic al speranței este incapacitatea de a adormi în așteptarea unei dimineți. Lăudate fie toate diminețile, chiar și cele posomorâte, pentru că, trăindu-le, ne încredințăm că suntem!
