Copilul de ieri aleargă prin suflet iar eu, adultul de azi, alerg după el în speranţa că, preţ de o clipă, îl voi face prizonierul meu asemeni lui Vasile Voiculescu care şi-a dorit, cândva, să-L facă pe Dumnezeu prizonierul inimii sale.
Obosesc alergând dar, mirare, copilul din mine se opreşte şi, parcă cunoscându-mi intenţia, mă îndeamnă printr-un zâmbet să-l iau prizonier, dar numai pentru o clipă. Ştia că doar în acest fel şi Dumnezeu va deveni prizonierul sufletului meu, căci credinţa mi s-a născut din credinţa bunicii şi a înflorit în anii copilăriei. Dar…ce sfială mă opreşte acum să mi-l fac prizonier?
Privesc tăcută spre ceea ce am fost cândva, însă fărâma de timp trece mult prea repede şi prizonierul îmi scapă, păşind tăcut, cu paşi mărunţi, spre adâncul sufletului. Nu-l strig, nu alerg. Tăcută, îl conduc cu privirea ştiind că, într-o zi sau seară, va alerga iarăşi voios prin suflet, ispitindu-mă să-mi îndeplinesc dorinţa.
