Acceleratul opreşte într-o haltă în care nu ar trebui să oprească. Cobor, cu tot cu bagaj, trenul pleacă, eu rămân. Totul îmi pare sărăcăcios, arhaic, un tărâm rupt din globalizare. Mă aşez tăcut pe bancă. Mă uit în jurul meu. Câţiva ţărani, oameni de-ai locului, mă privesc, îmi dau “Bună ziua!”, le răspund. Pleacă mai departe. Ceasurile se scurg repede, aceiaşi ţărani se întorc, mă privesc din nou şi mă salută. Probabil. Cred că sunt un ciudat, pierdut în lume, fără casă, fără masă.
Ce-am făcut în acest timp? N-aş putea spune. Cert e un singur lucru: peisajul m-a fermecat. Văile lungi, aerul călduţ, ce sparge tiparele, păsările cerului alunecând nebun, alte trenuri, alţi ochi curioşi pierzându-se în timp. Stau şi mă uit la vechea şină ce duce spre un timp. Uitat. Şi totuşi prezent. Spre vechea gară, părăsită, unde îmi aştept cândva lumina albă, speranţa ca totul să reînvie iar, şi iar, şi iar. La nesfârşit. Până în cea din urmă zi de iulie…
Ridic un pic capul. Văd pădurea care se înalţă, o văd mică, o văd domnind peste aceste pustietăţi. Peste noi. Peste mine. Peste tine. Parcă nu mai e verde şi nici nu cred că ar mai putea fi verde pe căldurile astea. Munţii, într-o depărtare aproape imperceptibilă, albi, măreţi, singuri. Atât de albi… mi-e atât de cald!
Lângă mine, foarte aproape, undeva în spatele grădinii, fire mici de iarbă acoperă pământul uscat, plâns. Îmi întind mâna spre ele. Le cuprind, le eliberez, le simt căldura. Sunt mici, dar atât de graţioase. Suspină, se întind în adierea vântului şi-mi ajung sunete fine, de un paradis pierdut printre aceleaşi amintiri.
Întorc capul spre stânga şi zăresc vechiul han. Nu a mai rămas în urma lui decât scrumul, negru. Pământul. Negru. Era frumos acolo, aşa se auzea.
Acceleratul opreşte. Cobor, cu tot cu bagaje, trenul pleacă, eu rămân. Aerul clocotea în continuare şi văd, undeva departe, un han. Se aude ceva. Se aude. O muzică plăcută, fină, dar aerul călduţ îmi fură, din nou, auzul din han. E iulie. E vara care ne reuneşte pas cu pas. Ce bine-i la răcoarea noului han! Da. Unde nimic nu se compară cu aerul dulce şi cu zgomotul pereţilor ce străjuiesc intrările, intrările din iulie.
E o străduţă atât de pitorească, atât de veche şi plăcută. E cea a primăverilor uitate, a verilor de foc, e mica stradă a toamnelor pierdute, e strada cu ierni minunate. Casele modeste, oamenii liniştiţi, lumea veche şi totuşi nouă… dar, parcă, nimic nu pare a fi nou. Nici hanul ăsta parcă nu-i nou. E lumea ce clipele-şi strânge în palme, e lumea cu necazuri şi bucurii, sunt banalii oameni de la ţară. Totul este calm, totul e uitare şi amintire, reverie. E mică, e parcă… da, e strada mea de amintiri pierdute-n clipele ce mi-au fost date. E lumea uitată, e cea veche, e cea dintotdeauna… Şi vântul adie din nou prin părul meu… şi soarele-şi măreşte aripile… o nouă zi de iulie.
Stau. Parcă nu mă pot mişca. Şi nu pot întoarce capul. Nici picioarele, nici mâinile. Am rămas aici, în amintiri uitate uneori parcă şi de mine.
Ce-am făcut în acest timp? N-aş putea spune cu certitudine. Acceleratul opreşte într-o haltă în care n-ar trebui să oprească. Cobor, cu tot cu bagaj, trenul pleacă, eu rămân.
Nici vântul, într-un târziu de vreme, nu mai îndrăznea a-şi mişca neanturile prin căldura ce presa atât de tare fiecare vietate. Măcar dacă ar fi avut un folos atâta căldură de iulie vechi.
Acceleratul opreşte. Cobor. El pleacă. Eu rămân. Ce-am făcut în tot acest timp? N-aş putea spune cu certitudine…
