Miez de februarie…
Cerul plumburiu, aidoma versurilor bacoviene, se incapataneaza a lasa sa se strecoare o mult asteptata si binefacatoare raza de soare, care sa sadeasca in sufletele muritorilor de rand, senzatia de speranta.
Se spune ca viata este presarata pe tot parcursul ei, de momente de speranta, de asteptari… Ne aflam deseori ancorati intr-un “perpetuum mobile”, in care suntem invaluiti de mantia nesigurantei, a incertitudinii. Momente de impas, impenetrabile, in care parca timpul suspendat, nu-si mai poate exercita functia sa. Vagi licare de lumina, abia intrezarindu-se, palpaind la orizont, tremurande, nu sunt de fapt decat metamorfoza iluziilor noastre.
Iluzii obsesive, adunate in timp, si fara timp… Incerc din rasputeri, ca aceasta nota de final, sa o pot incheia cu un gand optimist, care sa resusciteze din adancuri, firavele resurse ramase, in fiinta unora dintre noi, pentru a putea duce mai departe lupta, pentru acest mare dar care ni s-a dat: VIATA!
Cred, cu stoicism, ca una dintre cele mai mari dintre virtuti ramane rabdarea.
