Mâine paşii ne destramă
Mâine, paşii ne destramă, sub foşnet uşor de frunze În miros de toamnă udă, de pământ şi prea mult dor Gânduri valuri îmi ascund, trist sub bruma ochilor Cum să îl aştern pe mâine, peste
Cenaclul
Ne dati ori nu ne dati?
E satul tot mai gol, tot mai pustiu… Tot mai puțini copii-s cu Moș Ajunul, tot mai puțini vestesc, de-un timp, Crăciunul pe ulițele scrise cu-argintiu de-o iarnă generoasă cu zăpada, cu gerul și cu
Cu fiecare simț îmi caut liniștea pierdută
De-atâta timp nu mi-am mai văzut liniștea O caut cu privirea, uneori se furișa, noaptea, după perdea Mă privea cum mă chinuie nesomnul și gândurile Îmi ștergea, pe furiș, fruntea și lacrimile. De-atâta timp nu
Iubește-mă, azi
Iubește-mă azi, că mâine se poate Să-ți tremure pasul, să fiu prea departe Dezbracă-mă azi de teamă și verde Iubește-mă azi, că mâine se pierde… În anotimpuri strivite de timp și de ploi... avem doar
În Edenul pregătit
Urc o treaptă, înc`-o treaptă. Ziua ce-o aștept de veacuri Îmi presară flori de nalbă Peste piept, peste cuvânt. Simt bucățile din trupu-mi Cum se înalță rând pe rând, Se așază peste Tine. Noaptea albă
Lungimea curcubeului
Am luat sapte raze de lumina si le-am aruncat la orizont, Capetele le-am prins bine de copaci cu noduri pescaresti, Am luat culorile lumii si am colorat fiecare raza separat, Am suflat vant de miaza-zi
Cumva
Simt frunzele că toamna e aproape… Le-aud de-un timp a teamă cum foșnesc, le văd de-o vreme cum se-ngălbenesc la gândul că și ele-or să se-adape din apa morții,-al cărui gust nu-l știu, să treacă
Ceea ce-a rămas
Când omul dansa sub stele, când ploaia îi atingea ușor obrazul, când vântul era muzica munților... Dumnezeu era viu. Totul din jur era ca o adiere din respirația lui Dumnezeu. Omul nu îl știa pe
Să renaști în toamnă
Să renaști în toamna de frig și de brumă. Tu n-ai cunoscut nicicând primenire când în juru-ți e mult soare și glumă. Înveșmânteză-te pentru post-mâhnire. Lasă soarele ăsta să plece pentru o vreme, și răbdător
Spectacolul
Era mobilă peste tot. Pe scara blocului îmbâcsită de tomberoane, pe trotuarul prăfuit de vânturile verii, pe strada aglomerată de ochii oamenilor. Canapele și fotolii ce adăpostiseră trupuri obosite, biblioteci ce ocrotiseră cărți și bibelouri,
Această viață
Această viață plină de surprize, Cu ploi de fericire în reprize, Cu tristeți și bucurii, Cu amintiri frumoase Păstrate-n sertarele inimii; Această viață minunată De Dumnezeu binecuvântată, E ca o poveste pe care o îndrăgesc
Propriul Papusar
Negre schițe de contur al nopții Hașurati spațiul ce-l pășesc Cu smoala trupului dat sorții Ce fin pe ziduri, alei o oglindesc Propriul păpușar, carne, material Mișcări sacadate, obscure reflexii creeate Mă văd statuetă, speriat
Mugurul de vis
Cuprinde-mi, toamnă, visul într-un cântec Purtat în vânt de frunze-ngălbenite Ce-și mor dorințele și cad, grăbite, Din ramul părăsit cu un descântec. Îl du spre cer, spre norii ce-l așteaptă Cu ochii înghețați și-l cred
Praf
Praf si nimic... nimic de facut, Ai venit ca o umbra ratacita Praf... Totul se divide si se ridica... Praf, Si mierea se prelinge si nu este dulce, Pulbere, Si numai praful murdar vorbeste, Se
Impas
Miez de februarie... Cerul plumburiu, aidoma versurilor bacoviene, se incapataneaza a lasa sa se strecoare o mult asteptata si binefacatoare raza de soare, care sa sadeasca in sufletele muritorilor de rand, senzatia de speranta. Se