Cenaclul

De mă smulg din vraja ce mi-ai pus pe viață, Îmi presar pe urme prafuri scânteind A plecări de clipe dintr-un timp ce-ngheață Când, spre veșnicie, brațul îmi întind. Ție-ți las aroma visurilor mele, Plinul 

Ziua mov şi ora-ntoarsă, vioara tristă şi cafeaua-amară făr’ de zahărul sufletului uitat de chelnerul memoriei este tot ce-avem după tristeţea cea mov-de-toate-zilele desprinsă parcă din ţinutul albatroşilor. Ziua mov şi ora-ntoarsă – cărţile căzute 

Între noi e un zid, între noi e-ntuneric, Când ai vrut să-mi vorbești, n-am mai vrut să te-ascult Și-am uitat că mi-ai fost pajiștea mai demult Când călcam, luminând, un tărâm ezoteric. Lumea ta... un 

Ce cazatoare te avanti, pe bolta de cerneala si scaparand trezesti o lume moarta de milenii, esti unica ,mirifica-n menirea ta astrala si stele miliarde se minuna pizmase, lumina lor ,o sperii. Dar scurta ,vai 

Hai, vino să-mi fii partitură, Să-mi iau cu privirea din tine Doar note cu-aspecte feline De pe-un portativ aventură. Pianul să-ți fie-așternutul, Iar tu, cu mișcări languroase De mâinile mele atrase, Iubirii să-i fii începutul. 

Pe malul unei scene restrânse de sonorități clasice, Încurcate pe alocuri în acorduri contemporane, Își făcea trainic drum un păianjen. Minuscul în delicatețea pasului, Își cauta un refugiu potrivit Pentru a sa pânză galeșă, Elegantă, 

E-un sfat înțelept Primit de la un poet Ce n-a știut la timpul potrivit Să se-oprească din vorbit; A uitat să mai privească Iar sufletu-i s-a-năsprit: N-a mai avut, atunci, ce să iubească... S-a trezit 

Doar dragostea mai poate să rimeze Când zilele se-ntorc din timp În curse lungi pe-un contratimp De griji ciobind în metereze. Când zori se prind în hore -dor Cu șoaptele luminii-cânt Iar seri dansează pe 

Uneori, fără să vrei, te întorci în timp, cu greu deschizi o uşă, intri prin perdeaua de praf, lipicioasă, persistentă peste tot, treci de pânzele de păianjen atârnate, faci câţiva paşi, în aerul apăsător simţi 

Vreau să muşc de pe buze curajul cu vârful soarelui înaripat într-un suflet care pişcă la nesfârşit furia în obrazul încălzit decupând profilul mirosului tău împăturit în treizeci şi patru de bucăţi prinse în speranţa 

Miroase a castane coapte Și-a rime-mbrățișate-n dor. Visări zâmbesc zglobiu prin șoapte Pictându-si tainic toamna lor. Coboară lin din miazănoapte Un vânt ștrengar în La minor. Albastrul cerului, o clipă Mi-a-mbrățisat voința-n rost, Sculptându-i pacea 

Mi-au amuțit privirile flămânde și s-au pierdut pe loc în ochii tăi, pe buzele, petale sângerânde, ce au aprins în mine vâlvătăi. În părul tău se ascunsese-o rază și-ți mângâia zulufii jucăuși, copii uitați de 

Soarele imi arde-n suflet Pe tine-n ochi cand te privesc. Si, cand nu esti, aud un urlet De simt ca-atunci nu mai traiesc. Cu zambetul imi mangai trupul. Emotii, ganduri imi trezesti... Neincetat ti-as privi 

Duminica intră în oameni scormonind întunericul de sub coaste , deschide ferestre să intre bătăi de clopot violet. Din icoane sfinţii surâd , ţipăt de ochi decolorat sfâşie tăcerea . Respiraţiile tac , din palme