Cenaclul

Și dacă toamna, totuși nu-i părere și vine cu alaiul ei de nori, cu ploile de frunze ca de miere, cu-o altă simfonie de culori să o primim și noi cum se cuvine, cu pâine 

Eu nu sunt doar un om- Sunt un crâmpei din tot Ce mă-nconjoară- Și simt Infinitul cum Mă mărginește În întregul lui, Și m-amăgește, Știind că sunt încă Departe de-ai atinge Perfectul. Eu nu sunt 

Cand frați se ceartă pentru ce părinții au trudit, Ori niciodata n-au muncit, Ori sangele in apă a sfârșit! Si dacă sângele se face apă... Si dacă inima a inlemnit în loc sa bată... Ce 

Un licar de apa E tot ce iti cer, O boaba de roua Pe-un lujer stingher Ce-n soare se stinge De setea de-a fi, O boaba si-atata. Si-apoi… tu vei sti!

Ca un înger căzut, apa îi cere cerului culoarea. Dezgolit până în miezul tău - adevăratul mormânt al călătorului - prin abandon te înfrunți. Ești azvârlit în gheața de dincolo, acolo unde visele nu pot 

Atâtea frunze mor și cad, Când mai abrupt, când mai ușor, Pe un covor înșelător, Un Styx al lor, un fel de vad. Sunt smulse dintr-un ultim vis Cu mângâierea din apus, A brizei care 

Acum ți se încheie odiseea, Bogat și frumos ți-a fost episodul, Azi, vântul îți plânge melopeea Și ciorile îți cântă prohodul. Copacii își scutură veșmântul Îngenuncheați de întristare Iar pana își plânge cuvântul Cu prea 

S-a îngrozit pădurea trezită-n dimineață De albul ce-a-nvelit-o cu nedoritu-i voal, Se zvârcolește râul sub platoșa de gheață, Iar frigul este rege-n tabloul hibernal. Nici nori nu se arată, iar Soare nu mai este Deasupra 

Trandafirilor, Pentru care vei ucide vena ce pulsează viața. Acea venă plină de viață și amestecată cu un sentiment de ataraxie apatică. Îți vei petrece zilele numărând petalele lor până la crepusculul lor uscat. Îți 

Celui mai bun prieten, ucis în Revoluția din Decembrie ’89 Întâlnește-mă-n gânduri când stele cobor Să-și prindă odihnă de-o cale în noi, Să prindă amintiri în rever printre ploi Ce-și picură stropii greoi peste dor. 

Aplec copacul şi-i sărut ramul Muguri în pântec să-i răsară, Îi las un zâmbet pe frunza galbenă Şi pe celelalte ce plecară Încăpăţânate de zbor, De îmbrăţişarea cu pământul Pe la amiază,când ora devine rumenă 

Se amestecă iar frici în cazanul meu de zboruri, (noaptea ultimei tristeți e pe cale să ne-apună). din dorințe pregătești piste pentru multe doruri, ce vor ”decola” subit ... fără pașaport de glumă. Îmi ești 

Potiru-mi se revarsa fara-oprire. Mi-e teama de-ntunericul ce zace In holul galaxiei impietrire. Bucatile de suflet nu-mi dau pace Imi cer sa le lipesc cu mirul apei Ce-si face loc, din nou, sa vina-ncoace. Pianul 

Dansează cu mine în nopți fermecate și hai să intrăm în sălbatica horă a ielelor mândre, dorite,-așteptate de fauni ce tremură-n ritm de pandoră. Să-ncingem pământul, să facem s-apară, sub pași strecurați printre raze de