O stea se stinge în preludiul nopţii.
Scuturându-şi aripile, în crengile salciei,
o pasăre îşi cântă ultimul cântec.
Tot ce nu i-a putut spune va afla pe celălalt mal.
Ea a plecat spre apa cerului,
prin fiecare viaţă, pe aleile fiecărui pas risipit,
porţile s-au închis.
La chemarea umbrelor adormite,
vântul nu-şi mai adie tânguirea ruinelor.
Ea a plecat prin zăpada dorului,
spre ţara soarelui un zbor de fluturi fixează
eternitatea clipelor trecute.
Mâinile ei au rămas impregnate pe trupul lui.
Fără regrete, rând pe rând,
porţile s-au închis.
Despărţiţi, prin absenţă,
se regăsesc în adâncul lor.
O ultimă amintire – petale de iasomie
împrăştiate
de furtuna inimilor spre luna pictată.
Ea a plecat prin ninsoarea albă de cireş.
În veşnicia fără cuvinte,
privirea
permite visului să vadă
poemele scrijelite pe trupul ei.
În ghiocul durerii
se-aude inima lor picurând.
Prin carnea cuvintelor,
dincolo de marginile vieţii,
respiră lacrima iubirii,
mistuită de flăcările spinilor.
Ea a plecat în marea oglindă,
coborând
şuvoiul clipelor trăite
în fluviul argintiu al nemuririi.
