În ziua-n care plouă a-ntristare,
Se-aude-n cer un imn de bucurie
Ce îndulcește-a vremii apăsare
Cu-nfiorări din tril de ciocârlie.
Și râd atunci corolele-ntristate,
Neamintindu-și razele ce nu-s,
Iar în petale noi, înmiresmate,
Aromele n-au frică de apus.
Privirea îmi renaște-n flori de cer
Și caută, în zborul printre nori,
Pe-aceea care-n timpul auster
Transformă stropi de ploaie în culori.
Nu-s aripi, căutarea să mi-o curme,
E doar un glas, o voce prin înalt
Și, în privirea mea, nu lasă urme,
Ci doar în suflet, care-mi pare alt.
Sub vraja lui și-a stropilor de ploaie,
Un gând albastru-și pleacă spre pământ
Dorința ce i-a devenit văpaie
Și are azi, în flori de cer, veșmânt.
