“Pentru că amintirea iubirii tale îmi aduce atâta bogăție, disprețuiesc să schimb cu regii soarta mea.” (Shakespeare – Sonete)
Februarie mi se pare unul dintre momentele cele mai confuze, cele mai controversate ale anului. În simetria anului, februarie este un fel de “noiembrie întors”. Frigul se furișează între vertebre, nevroza, plictisul și somnolența – visul urât se prelungește. În real, coșmarul glisează în cotidian, granițele dintre adevăr și închipuire se șterg. Devine din ce în ce mai greu să ne purtăm copilăria, iubirile și luciditatea maturității ca pe un steag de luptă. Suspansul și tumultul de fiecare zi lasă loc unui freamăt duios-molcom al ființei noastre risipite printre luminile și umbrele timpului, în graba noastră de a fi.
Determinismul crud al legii karmice este adesea înlocuit cu speranța mântuirii sufletului și ca o consecință a vindecării.
În spiritualitatea creștină, Evagrie Ponticul a introdus cele opt patimi ale sufletului – generatoare ale tuturor maladiilor sufleteşti – sub numele de “gândurile cele mai generale ale răutății”. Acestea sunt asemenea comandanţilor care trag după ei o armată de păcate. În capitolul VI al Praktikos-ului său, Evagrie Ponticul indică aceste gânduri după cum urmează: lăcomia pântecului, desfrânarea, iubirea de arginți, întristarea, mânia, trândăvia, plictiseala, slava deșartă, mândria.
“Duhul akediei” este considerat de cuviosul Evagrie cel mai rău dintre demoni. Până la Evagrie, akedia/ acedia avea sensul clasic de neglijență, lipsă de interes. Evagrie este cel dintâi care a identificat demonul akediei cu “demonul amiezii” din Psalmul 90. Se poate spune că a fost precursorul părintelui psihologiei abisale: Kierkegaard. Predispoziţia nu-i numai înnăscută, ci şi întărită prin practicarea păcatului personal.
Azi, în lumea noastră secularizată, în care individul se simte adesea la fel de singur ca într-un pustiu, demonul cumplit al akediei capătă trăsăturile neurasteniei și chiar ale depresiei cu tendință la sinucidere. Raportarea obsesivă la propria persoană produce, din păcate, o hipertrofiere a orgoliului, o autosuficiență. “Cea mai frumoasă dintre vicleniile diavolului este de a vă convinge că el nu există.” (Charles Baudelaire – Le Spleen de Paris)
Rugându-ne necontenit și încordat, duhul akediei va fugi; se impune, însă rânduială şi măsură în orice lucru de la care să nu ne abatem. “Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (1 Corinteni, cap. 13)
