- Nu-i spune! Nu-i spune! – șopteau pe la spate acei ce știau că-i un suflet fragil ce crede în oameni cu naivitate, și-n dragoste crede, și-n traiul umil. Nu-i spune că traiul acelor pe
Cuprinde-mi, toamnă, visul într-un cântec Purtat în vânt de frunze-ngălbenite Ce-și mor dorințele și cad, grăbite, Din ramul părăsit cu un descântec. Îl du spre cer, spre norii ce-l așteaptă Cu ochii înghețați și-l cred
A plouat aseară undeva în lume, Poate-acolo unde pomii s-au rugat Zeului ce știe ploaia să-și asume Când căldura este de nesuportat. Aș fi vrut o ploaie și la mine-n urbe, Căci copacii-n stradă îmi
În ziua-n care plouă a-ntristare, Se-aude-n cer un imn de bucurie Ce îndulcește-a vremii apăsare Cu-nfiorări din tril de ciocârlie. Și râd atunci corolele-ntristate, Neamintindu-și razele ce nu-s, Iar în petale noi, înmiresmate, Aromele n-au
Îți doreai trandafirii din sufletul meu, Cu petale de foc și arome de dor Nevăzut și intens, cu iubirea trofeu Obținut în apusuri de timp arzător. Când ți-am dat un buchet, m-ai privit îndelung Și-n
Se odihneau pe-o pajiște-nflorită Și îi sorbeau culoarea, ochii tăi, În primăvara-n care, fericită, Mă însoțeai pe ale vieții căi. Îți devenea privirea o visare Ce cuprindea tărâmul meu de vis În care îmi doream
E toamnă, rece, plouă și un vânt Își răsucește-n frunzele de vie Un șuier despre ce va fi să fie Când îi vor fi pământului veșmânt. Le spune despre iarnă, despre ger, De zile când
E doar o bancă, un amurg și eu, Încremenit pe-o margine de-alee, Cu gândurile-n câmpuri elizee Prin care derulez un vechi clișeu. E-atât de vechi, încât un verde crud A devenit ca frunza dintr-o toamnă
Pe un drum sinuos ce se pierde-n pustiu, Îți mai treci, uneori, pași de umbră de gând Ce s-ar vrea însoțiți prin tărâmul neviu De-o făclie ce n-o să-ți mai ardă nicicând. Când ardea, ți-a
Ea nu i-a spus că-n visul pe care l-a avut, Erau pe malul mării, privind îmbrățișați Spre dincolo de lume, de cer, de cunoscut, Ca primii dintre oameni, de zori, atunci, creați. El nu i-a
- De-ar fi să plec, să nu mai știi nimic Din tot ce fac și simt ori ce culoare Au nopțile ascunse-n depărtare În așteptarea unui venetic, Ce-ai spune-atunci? În ochi, de m-ai privi, Ce
La moara părăsită de pe râu, Mai vine un bătrân cu o desagă Ce poartă-n ea și boabele de grâu, Și petice-adunate-o viață-ntreagă. Doar el mai vine, ultimul morar Din vremea-n care pumnul de făină
O, dulce legănare pe umbre-ngemănate cu raze-mprăștiate pe ape murmurând, ce vis, ce îndrăzneală, ce vânturi pot abate plutirea noastră-n taina atingerii de gând? Să fie visul stelei ce prin tenebre-și poartă văpaia spre sfârșitul
De mă smulg din vraja ce mi-ai pus pe viață, Îmi presar pe urme prafuri scânteind A plecări de clipe dintr-un timp ce-ngheață Când, spre veșnicie, brațul îmi întind. Ție-ți las aroma visurilor mele, Plinul
Hai, vino să-mi fii partitură, Să-mi iau cu privirea din tine Doar note cu-aspecte feline De pe-un portativ aventură. Pianul să-ți fie-așternutul, Iar tu, cu mișcări languroase De mâinile mele atrase, Iubirii să-i fii începutul.