– Nu-i spune! Nu-i spune! – șopteau pe la spate
acei ce știau că-i un suflet fragil
ce crede în oameni cu naivitate,
și-n dragoste crede, și-n traiul umil.
Nu-i spune că traiul acelor pe care
i-a vrut la putere e altfel, nu-i cel
clamat în cuvinte! Nu-i spune, că-l doare
să știe cum râd chiar aceia de el!
De-ar ști că iubita mai umblă prin lume
și cântă, adesea, la mese mai mari,
ar crede el oare? Să-i spunem un nume?
Mai bine-n tăcere să fim solidari!
Să-i spunem că munca-i plătită mai bine
când lauzi un șef și te porți mai servil?
Nu-i spunem! Cu el, lingușeala nu ține!
Ce premii? Ce bani? El trăiește umil!
Aude și știe … îi știe tovarăși,
iar ei, pentru el, au dreptate mereu,
dar șoaptele lor sunt dovada că iarăși
în sufletul lor nu-i lumină… și-i greu.