Dacă te doare trupul cel ostenit de vreme,
Prin carnea ta trec săbii cu vârful otrăvit,
Te trag în jos genunchii și sufletul îți geme
Și nu-ți aduci aminte cum ai îmbătrânit,
Cum te-au lăsat deodată puterile și glasul,
Nici nu mai vezi cu ochii de vultur până-n zări,
Mai lung îți pare drumul, dar mai plăcut popasul,
Și-ți tremură piciorul gândind la depărtări,
Nu vine bucuria, s-a așternut o jale
E gol în tine totul ca un imens pustiu,
S-a-ncovoiat spinarea călătorind pe cale
Și părul de la tâmple e tot mai argintiu,
Ești încurcat la vorbă, copiii râd de tine,
Nici nu mai știi de-i bine să taci, sau să vorbești,
Stai într-un colț, pe gânduri, să nu-i faci de rușine
Ți-e mintea încurcată și tot mereu greșești,
E trist că despre toate îi tot întrebi pe unii,
N-ai nici un spor la treburi și uiți unde-ai pornit,
Așa e roata vieții, precum spuneau străbunii:
O tot învârte vântul cu vălul lui cernit!
