mi-a adormit pe gene o tristeţe
ca un gând galben, învechit de vreme,
s-a învelit în nori grei de nelinişti
şi de surâsul meu nu se mai teme.
mi-a ofilit în irişi cerul şleampăt
şi-n liniştea de piatră-nrobitoare
mi-e tot mai greu cuvântul smuls din suflet
iar timpul parcă tot mai tare doare.
mi-a adormit pe gene o tristeţe
şi nu se lasă alungată, nu!
în ceas de somn neadormit îmi pare
când o privesc atent, ca ea… eşti tu.
Facebook | De același autor
Sufletul meu respiră prin cuvânt. Așa își traduce emoțiile cât să le înțeleagă și ceilalți, așa spune povești despre lumina și întunericul din el, despre viața asta trăită parcă între oglinzi paralele, ca într-un puzzle fără sfârşit. Dar cuvântul e doar povestea emoției - înaintea lui este întotdeauna bătaia aia in plus a inimii. Și totul este să o auzi atunci când se-ntâmplă cât să ai ce povesti!
