Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
De când clepsidra
am spart
și de trecerea timpului
am uitat,
șapte cai albi,
ca spuma mării,
cu coamele învolburate
de vântul stelar,
care aleargă mâncând jar,
trăgând o caleașcă de aur,
plină de dorințe scumpe,
alcătuind un tezaur,
din zori și până în noapte,
sunt gândurile mele,
de dor luminate.
Invariabil zboară,
cu o insistență bizară,
la poarta ta, stelară.
La poarta inimii tale,
pe care ai închis-o cândva,
iar cheia ai uitat-o undeva.
Tu, ai dori tare mult,
inima să ți-o deschizi,
să te arunci pe caii mei rapizi,
să zbori printre asteroizi,
doar ca pentru o clipă,
din toată inima, să îmi surâzi,
dar cheia nu se arată
și invariabil, poarta inimii tale,
rămâne încuiată.
