Daniel Visan-Dimitriu

Mi-au amuțit privirile flămânde și s-au pierdut pe loc în ochii tăi, pe buzele, petale sângerânde, ce au aprins în mine vâlvătăi. În părul tău se ascunsese-o rază și-ți mângâia zulufii jucăuși, copii uitați de 

Străbăteam o cărare a vastei câmpii Cu privirea spre nori și-ascultând ciocârlii Risipite-n văzduh, provocându-mi fiori Și, în pași, rătăcirea prin câmpul cu flori. Întrebam, când și când, nori, și păsări, și maci, Din priviri 

Pe țărmul pașilor pierduți, Treceam întâia oară Îmbrățișați, neabătuți De vremea de afară. Era atât de cald, iar noi Ne luminasem chipul, Căci lumea-ntreagă dinapoi, Era, pe țărm, nisipul. Ne îndreptam spre un apus Cu 

Întinde-ți mâna peste ape Să o mai strâng, Să o sărut, Să-i simt parfumul și căldura, Să-i trec, Din buzele-mi, Arsura Pe care-o au din vremea care A devenit, treptat, trecut. Și de-oi putea, pe 

Știi, fluturii albaștri plâng și ei Cu lacrimi care-ncep o viață nouă Sub forma picăturilor de rouă. Sunt triști atunci când stropi de ploaie, grei, Lovesc în aripi cu gravuri măiastre, Întunecând sclipirile albastre. În 

Eram străini de lume și de vise, De timp, de noapte, zi, de totu-n jur, Atunci când spațiul dintre noi pierise Și-un singur trup eram, întreg și pur. Săruturi lungi, suspine de o clipă, Luciri 

Dansăm şi dansăm şi dansăm Prin ploaia ce-aleargă cu noi În stropi ce se-adună, şiroi, Cerând peste ei, să călcăm. Dansăm şi stropim şi stropim Cu picuri ce saltă în jur, Dând scenei un vesel 

Când simți că-ți este dor, sărută-mi gândul! Ridică-ți ochii spre albastrul cer Și vei simți cum sufletu-mi stingher Îl va-ntâlni pe-al tău și, alinându-l, Îl va purta în dulce reverie Spre locul nostru cel secret 

Tu, Ce ai fost în viața pe care ai trăit-o În lumea-ceea veche și plină de minuni? Și cum îmi vii din vremuri, De ce-mi apari, iubito, În vremi târzii Și pline De-adânci deșertăciuni? Pe 

Te-am așteptat de-atâtea ori să vii încât și timpul mi-e prieten bun, chiar dacă se oprește când îi spun să se grăbească-n clipele pustii. Priveam, absent, un răsărit timid ce-mi învelea cu tainicul veșmânt un 

Atâtea frunze mor și cad, Când mai abrupt, când mai ușor, Pe un covor înșelător, Un Styx al lor, un fel de vad. Sunt smulse dintr-un ultim vis Cu mângâierea din apus, A brizei care 

S-a îngrozit pădurea trezită-n dimineață De albul ce-a-nvelit-o cu nedoritu-i voal, Se zvârcolește râul sub platoșa de gheață, Iar frigul este rege-n tabloul hibernal. Nici nori nu se arată, iar Soare nu mai este Deasupra 

Dansează cu mine în nopți fermecate și hai să intrăm în sălbatica horă a ielelor mândre, dorite,-așteptate de fauni ce tremură-n ritm de pandoră. Să-ncingem pământul, să facem s-apară, sub pași strecurați printre raze de 

Când vii, îmi pare ziua că-nflorește Cu zorii în petale aurii Și revărsări de scânteieri zglobii În cerul ce-n albastru se gătește. Mă prinzi în umbre lungi de brațe-ntinse Și mă alinți în dulcele balans 

Ce crezi tu, fătucă hoață de privire, C-ai să scapi cu una, două sau cu trei Pofte de-alintare, pofte de iubire? Ce-ai avut, hoțoaico, ochii să îmi iei? Mi-ai umblat prin gânduri, te-ai lăsat visată,