Speranța disperării

Cine spune că disperarea e marginea prăpastiei, atunci nu a ajuns nici la jumătate de drum din tot ce poate străbate sufletul unui om.

Există o putere nebănuită în fiecare clipă de autentică disperare. O putere care reflectă, paradoxal, o speranță ce nici un optimism exagerat nu o poate trăi.

Omul disperat e omul ce nu mai are ce pierde, iar această realitate e asemeni unei scânteie dusă de un vânt de vară pe o miriște. Într-o clipă focul cuprinde tot galbenul spicului de grâu și-l transformă în cenușă, dar ochiul unui artist ar spune că e aur negru. După ce fumul se duce cu vântul, vine o ploaie ce spală tot praful, iar de departe se vede înălțându-se, mândră și mai albastră ca oricând, un pui de cicoare peste care a trecut pârjolul și nu l-a atins, nu l-a învins.

La fel se înalță și speranța în sufletul disperat. Când totul e pârjolit de gânduri negre și emoții răvășitoare, cicoarea speranței își ține respirația până trece potopul, iar apoi încearcă tot ce n-a încercat când credea că mai are speranță și că mai are multe de pierdut, mai are multe de protejat, dar se uitase pe sine. Uitase că în sertarul secret din inimă își pusese o floare de cicoare să-i amintească, pe întuneric, cât de albastru e cerul.