Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
O nouă dimineață răsare, iar noi cu ochii întredeschiși și inundați de razele măgulitoare ale soarelui care răzbat prin geam, ne pregătim pentru o nouă rundă de înfruntări cotidiene.
Facem patul mai ceva ca la garnizoană, aruncăm cafeaua în ibric, ne spălăm cronometrat și zdrobim pe nerăsuflate singurele secunde de liniște din zi. Însă, înainte să ieșim pe ușă, cu toții ne-am obișnuit să nu uităm masca hâdă de diamant care sperie nu numai spiritul nostru dar și pe al celor din jur. Precum o ventuză, luăm masca și o lipim pe fețele noastre și pe sufletul nostru, devenind cerșetoare fără voie. Sunt obligate să retrăiască în fiecare zi aceeași minciună și să joace același rol de contur al realității. A devenit o necesitate, muțirea nucleului nostru, a expresivității, și a înțelesurilor noastre de frica unei metafizice curți de judecată socială.
Umblăm pe stradă și ne imaginăm ca aceste măști sunt inexistente. Însă, sunt o mare parte din existența noastră. Condiționarea urmării spiritului gregar al realității ne încredințează o părere certă că viața se încadrează în parametrii aceștia primiți, uscați. Iar credința noastră alimentată mai departe de supunerea celorlalți ne subjugă și mai mult, asigurându-ne că normalul acestei ere se regăsește în îngroparea naturaleței. În uciderea adevărului nostru care tractează potențialul nostru de a trăi în armonie. În acest mod complet plastic și artificial, ne-am construit realitatea și înțelegerea integrării. Nevoia ridicată de evenimentele acide exterioare ne-a împins să ne protejăm și am ales utilitatea măștii de diamant.
Greutatea măștii crește cu fiecare secunda cu care o purtăm, aspirarea sa în ființa noastră devenind permanentă. Când se alege trăirea momentului existent în adevărul unei alte ființe și nu al nostru, în acel moment se dărâmă fluiditatea gândirii și a trăirilor. Practic, alegem să păcălim propria persoană, să ne transformăm pe noi înșine în adversari, primind în schimb o mână-ntinsă și palidă de iluzii. Ne victimizăm conștient deoarece iubirea pentru noi înșine nu e suficient de puternică pentru a răzbi și izgoni iubirea pentru o nălucă exterioară. Inconștient ne rănim, masca cutremurând încrederea, acceptul, iubirea,liniștea sau luciditatea. Le tratează ca pe un adaos, un surplus care zguduie mirajul creat de imaginația noastră.
Nu realizăm că singurul lucru pe care trebuie să îl facem este să nu facem nimic. Să fim un lac izolat în munți, cu apele liniștite și primitoare care nu se lasă zgândărit de vânt sau ploi. Cu marginile larg deschise, primind orice deranj exterior, însă purtând abilitatea de a absorbi și a rămâne în adâncuri nemișcat. Ajungem în acel moment să nu ne mai folosim existența pe post de țel, ci pe post de trăire. Odată ce masca este dată jos permanent, trăim în abundență, în convingerea plăcută că momentul nu va mai eradica nimic din noi. Este un sentiment oarecum de o goliciune emoțională și de o ușurare profundă că suntem pe axa noastră a realității. Deoarece știm că tot ceea ce se întâmplă este în controlul nostru, și nu umblăm somnambuli printr-un canal fals.
