Textul “Nostalgicii călători”, de Liviu Lucaci, a fost desemnat “cea mai buna piesă românească a anului 2012”.
Programul UNITER “Cea mai bună piesă românească a anului”, se desfășoară sub egida ți cu sprijinul Casei Regale a României. Premiul va fi oferit în seara galei UNITER, care are loc pe 13 mai, la Iaşi, iar Editura UNITEXT a UNITER va publica un volum cu piesa câştigătoare.
“În general viaţa se scurge firesc, zicem noi, de la un fapt la altul, de la o zi la alta, dintr-un spaţiu în altul. Niciodată acest firesc nu a fost ceva de la sine înţeles pentru mine. Mereu am avut un dubiu în ce priveşte curgerea timpului. Mi se părea imposibilă deplasarea atât de facilă de la un loc la altul. Mă întrebam cum se poate ca un om să se afle în camera lui cu o carte în mână şi cinci minute după aceea să ajute la o operaţie deschisă sau să participe la o cursă de atletism. Cum de acelaşi om poate să suporte asemenea fantastice transformări în numai câteva clipe? Cum de nu se dezintegrrează, frânge, dislocă supus la împrejurări atât de diferite într-o unitate de timp infimă? De aceea momentele, clipele când personajul este instalat într-o acţiune anume, când se înfruptă din viaţă la maxim, ca să zic aşa, sunt înconjurate de o aură specială. Momentele sunt viaţa, într-un anumit sens. Curgerea lor, înlănţuirea lor păstrează pentru mine mereu un iz de contrafăcut, ca şi cum cineva forţează existenţa umană dincolo de limita la care ea este firească. Evenimentul, de aceea, capătă pentru mine o importanţă colosală, de cutremur, de falie în timp dincolo de care, peste care?, personajul e nevoit să treacă, riscând adesea să-şi frână gâtul. Încercarea de a parcurge mai multe asemenea momente perfecte în comlexitatea lor, rotunde, indiferent de câtă durere este inclusă în ele, devine chiar viaţa noastră cea de toate zilele.Momentul, aşadar, este clipa perfectă în care personajul este conform cu sine, mângâie obrazul iubitei, şopteşte un nume la ureche, bea un pahar, etc. Momentul dă sema de cine este el cu adevărat, dacă adevărul mai poate fi invocat ca referinţă într-o înlănţuire adesea eclectică, dacă nu chiar haotică de-a dreptul. Actorii şi spectatorii iubesc momentele dintr-un spectacol, cititorii iubesc momentele dintr-un text, iar aici nu m-am mai obosit sa pun ghilimelele la cuvântul moment. Este evident, sper, la ce fac referire. Dificultatea personală pe care o întâmpin de fiecare dată când trebuie să creez o desfăşurare de momente, adică să creez Timp, scenic sau pe o pagină de carte, mă împinge, dintr-un soi de pudoare faţă de fiecare clipă irepetabilă a vieţii, să trec peste momentele care alcătuiesc acest Timp al poveştii. De fapt, ca să duc mărturisirea până la capăt, am dubii serioase în ceea ce priveşte existenţa Timpului în general. Ar fi prea dureros să-l admit.” (Claudiu Lucaci)
(via Medifax)
