Să te trezeşti în plină dimineaţă şi să constaţi că nu mai eşti tu, că nimic din cee ce faci nu se leagă de tine, că ceea ce spui nu este în deplină concordanţă cu plenitudinea trăirilor tale, că acţionezi maşinal, fără justificări raţionale, automatism absolut într-o mare de oameni străini şi depărtaţi de tine. Ezitare, evitare, eradicare, exfolierea exuviului care nu te reprezintă…
Și câţi oare nu suntem cei care ne căutăm în această irepetabilă clipă sufletele măcinate fin pe stâncile absurdului de zi cu zi? Câţi oare nu suntem cei care ne aruncăm într-o nesfârşită căutare a echilibrului interior, a liniştii fericite şi mulţumite? Câţi oare nu suntem cei care ne întrebăm despre finitudinea vieţii şi ceea ce facem cu ea, cu miliardele de miliarde de ore din fiecare an, din fiecare deceniu?
Şi oare chiar vrem să ajungem la concluzii? Oare vrem să ştim că ne pierdem printre nimicuri, printre evenimente mediocre şi fără frumuseţe? Să ne spunem la final că ne-am ratat existenţa? Sau că ea ne-a ratat pe noi? Să desluşim tainele acestor întrebări nu ne-ar conveni, pentru că ne-ar arunca într-o nesfârşită tristeţe, o conştientizare a vidului, a golului în care păşim de bunăvoie şi plonjăm în marea decepţie a vieţii şi ne înghesuim la marginea stâncii către o abisală prăpastie.
Şi nu vrem asta. Noi vrem fericire pe tavă, pe pâine, la micul dejun, prânz şi cină. Fără schimbarea meniului. Vrem o existenţă călduţă, fără prea multe întrebări , fără profunzimi intelectuale, fără desluşirea sensului nostru, fără incertitudini. Incertitudinile nasc foarte multe frământări lăuntrice, aduc neliniştea sufletului şi te perpelesc la focul raţiunii…
Să fim, mai bine, confortabili, fără prea mari bătăi de cap şi liniştiţi în călduţa noastră superficialitate…
