Doar știi că nu-mi place toamna… Ai decis totuși să-mi reapari. Îmbrăcat în aceiași nori cenușii ca întotdeauna, cu vântul pe urmele tale smulgând bucăți dintr-un suflet pe care spui că nu-l mai ai. Chipul ți-l știu pe de rost și pare a fi mereu același, indiferent cât de lung își toarce timpul firu’-i de mătase chinezească. Eu caut mai adânc, printre litere și rânduri.
Caut locul acela care, după spusele tale, ar trebui să fie gol acum. Locul din care sufletul a zburat lăsând inima să se răcească și să bată tot mai rar economisind energie. Locul acela în care visele zburdalnice își întindeau covoare din praf de stele iar trandafirii dorințelor înfloreau și iarna. Rareori îndrăzneau să te trezească blând la realitate cu spinii lor firavi pe care nu-i lăsai niciodată să crească prea mult.
Am căutat cu sârg prăpastia. Te-am dezbrăcat de nori cu grijă și cu teamă de ce-aș putea găsi. Eram curioasă totuși să văd cum arată locul ce-mi era cândva adăpost, care-mi aduna lacrimi și le arunca printre stele creând o nouă zodie. Acolo-mi țeseam gânduri nestăvilite și visuri îndrăznețe. Acolo își avea sălașul soarele celei mai profunde, necondiționate și eterne iubiri care a existat și va exista vreodată.
Deși mă așteptam, m-a uimit puțin să descopăr că Locul nu era gol deloc. Adăpostul era acolo. Era doar părăsit, lăsat pradă uitării și timpului pe care-l lași să treacă pe lângă tine fără să-i vorbești… fără să-l întrebi ce vrea… Adăpostul s-a mutat într-o veșnică toamnă și e învelit cu o boltă grea din frunze în roșu aprins, care s-ar transforma într-o clipă în sângele dătător de viață și ți-ar încălzi inima. Dacă le-ai da voie.
Tac. Nu mai e în puterea mea să mă nasc în spinul blând care te-ar putea trezi. Nici nu mai pot curăța Adăpostul de umbre și frunze moarte. Doar tu poți. Tu ești primăvara rătăcită într-o toamnă care e pe picior de plecare, doar că n-ai aflat încă…
