galopul anilor, risipă de soare,
gânduri multe, râzând şi plângând,
spicele ploilor aplecate-a uitare …
zâmbet al nopţilor de iubire deplină
şi lacrima celor în care m-am temut,
dinţii vântului sfâşiindu-mi obrazul –
necuprinse dureri pe care nu le-am vrut
şi uneori lumină, atâta lumină …
silabe care nu s-au unit niciodată,
ore în care îndrăgostită de muguri am fost,
pleoape strânse peste durerile frunzelor toamna,
ninsori şoptite, fântâni fără rost,
îngeri prelinşi peste clipa uitată …
mai gem zdrenţele sufletului mereu însetat
de un cântec al iubirii profund ca o fântană
în care te apleci înspre lună,
de un dor mai mare decât existenţa mea efemeră,
poveşti purtate uneori la rever,
poveşti care mi se zbat în arteră,
mie, rană a timpului sub un petec de cer…
