Egoismul – in general forma de a ne hrani personal si direct propriul ego, modul impetuos de a face universul sa danseze in jurul nostru. Egoismul aparte este in schimb modalitatea vitala de a ne aduce la o forma de implinire, de fericire si liniste interioara.
Stau si ma gandesc si sunt aproape convinsa ca un act de egoism pe ici-colo nu strica niciodata. Ce am fi daca am realiza toate lucrurile punand in balanta doar aproapele nostru? Da, este firesc ca aproapele nostru sa fie un criteriu important in luarea deciziilor, dar totul sa se realizeze cu masura. Intotdeauna armonia se gaseste in cea mai mare proportie in propriul suflet, in propriile dorinte, si mai putin in cei ce ne inconjoara. Deseori aud in jurul meu persoane ce nu au o identitate proprie, nu au un glas al lor. In deciziile lor aud glasul tatalui, al mamei, al iubitului, al sotului, poate al unei rude indepartate, dar glasul lor nicicum. Cat de anormala este aceasta situatie nu pot spune eu, insa nemultumirea precedata de aceasta umbrire a propriului glas o sa vorbeasca de la sine mai devreme sau mai tarziu.
Am intalnit oameni fericiti, am intalnit oameni nefericiti, oameni cu frustrari, oameni cu rani, oameni insetati de rautate, cei mai normali mi s-au parut oamenii cu acel egoism aparte. Oameni ce stiu ca viata lor este doar a lor, ca sunt binecuvantati sa o detina, sunt binecuvintati sa se trezeasca dimineata si sunt constienti ca cel mai important lucru dintr-o zi este acel pas facut dimineata din pat pe podea. Trist, multi dintre noi facem asta din inertie, ni se pare atat de normal, ba chiar enervant sa realizam aceasta actiune. Cat de minunat ar fi sa luam in calcul acel pas facut in fiecare zi de dimineata. Cat de binecuvantati ar trebui sa simtim pentru ca ne trezim, pentru ca suntem capabili sa ne dam jos din patul nostru confortabil si tentant. Tu respiri? Esti viu, da? Atunci de ce sa cauti modalitati prin care sa ajungi un mort-viu?
Pentru a nu ajunge un astfel de tipar, un mort-viu, ai nevoie de o esenta de egoism aparte. Trebuie sa iti cunosti obiectivele, sa iti cunosti dorintele si implicit sa le asculti si sa iti unesti toate fortele pentru a realiza indeplinirea lor. Pana la urma ce este fericirea? Fericirea este o stare, este cea mai buna stare pe care un individ o poate detine, paradoxal este starea pe care poti sa o pierzi cel mai usor. Fiecare percepe fericirea in mod diferit, astfel, in timp ce unul este fericit ca detine putere in randul social, este insetat de recunoastere si o atinge in mod prodigios, celalalt este fericit cand este cuprins seara in brate de iubirea vietii sale. Dar, acesta este un alt subiect, un subiect in care eu personal gasesc cele mai multe si diversificate nuante.
Faptul ca ne trezim in fiecare dimineata, ar trebui sa fie indeajuns, ar trebui sa percepem acest fenomen ca pe un stimul, ca pe un dar. Avem instrumentul de scriere, avem condeiul, de noi depinde mai departe cum ne desenam viata, cum ne cream lumea intreaga. Practic, avem instrumentul elementar, instrumentul suprem: viata.
Cine sa ne proiecteze propria viata daca nu noi, cum sa lasam „le crayon” pe mana altcuiva? De ce mai strigam in stanga si in dreapta ca este viata noastra, daca ne comportam ca si cum am luat-o cu imprumut si trebuie sa o purtam dupa cum o poarta si altii sau dupa cum cred altii ca ne sta bine?
