Deşteptătorul… a urlat la mine ca un nemernic.
Mă ridic din pat zâmbind visului, promiţându-i că ne vom revedea curând. Deschid larg fereastra şi privesc lumea de afară. E o dimineaţă simplă, e aceeaşi dimineaţă în care eu mă privesc în oglindă şi mă pun de acord cu mine că sunt tot eu. Într-o ceaşcă mare îmi amestec gândurile şi cuvintele, le sorb încet, ca nu cumva să mă înec. Complet nemişcată, cu aerul schimonosit al nopţii căzut în stele, printre şoapte zburate în abisul dorului, epuizată de alergare în nicăieri, respir tăcerea. Şi gura mă îndeamnă să-mi zbier iubirea dincolo de timp, dincolo de ce înţeleg, în taina cerului.
Linia orizontului îmi pare o mască inutilă pentru infinitul minţii, o minte obosită de obsesii, de rătăcire prin forme şi culori. Îmbrăţişez cu ochii larg deschişi orbirea sufletului, rostul timpului nu îl găsim în ceea ce vedem, chiar dacă nu înţelegem ce simţim sau de ce. Suntem ceea ce… am fost să fim.
Azi culorile au forme ciudate, sunt undeva printre cuvinte… eu străduindu-mă să găsesc logica echilibrului pierdut. Azi, cu aripa bătută în cuie îmi uit paşii pe chipul scăldat în roua dimineţii: trupul ţipă sfâşiat de cuvinte. Mă apucă dorul de cerul albastru, o şoaptă fragilă îmi zboară prin visul vieţii. Cu vocea tremurândă am să zbier în oglindă – cine eşti? Sunt un cuvânt născut din stropul de lumină al celei ce nu sunt…
Azi caut un sens poveştii scrise în timp. Azi nu mai am chip şi nici nume. Sunt doar o umbră cu o urmă de lumină pe aripile ce nu luptă pentru a supravieţui naiv în zborul frânt de oboseala orizontului, căutând perfecţiunea rablagită a celei ce nu sunt.
