Ne plăcea nouă Joaquin Sabina, ne plăcea și vinul roșu argentinian, muntele (mie mai mult în poze, lui mai mult în realitate) și marea. Marea luptă care nu se termină niciodată, dintre bine și rău, dintre noi și ei, dintre el și mine, dintre atunci și acum. Toate luptele pe care le duceau toți și le-am dus și noi cât timp a durat și apoi și după, în timpul cât doar a durut.
Râdeam mult în timpul scurt pe care îl petreceam împreună, ne trecea timpul mai mult cât zâneam unul după altul, până când primul cub de gheață a căzut în pahar odată cu eșarfa mea pe podea.
Cu mâinile pline, băgate adânc în viitor, credeam atunci în nopțile alea că pot prelungi viața unui cub de gheață într-un pahar de alcool cu multe grade. Dar nu, mă înșelam. Când s-a topit și ultimul cub de gheață el era demult plecat. Îmi lăasese ceva scris pe o hârtie ruptă neglijent, așa cum îi stătea gulerul cămășii mai mereu. Nimic romantic, nimic ireal, totul prgamatic și lipsit de viitor, prins doar de prezent. Frumos, septic și cu un filtru sepia asemănător celor de Insta, asemănător unor umbre care pot evidenția un nor într-o vedere.
Mi-am cotinuat viața, însă vorba lui Sabina m-a urmărit un timp, mi-au trebuit “19 zile și 500 de nopți să-l uit”.