Destinul ca un monstru nemilos

Leviathan – frescă cinematografică intimistă.

Unul dintre cei mai apreciaţi regizori ruși contemporani – Andrey Zvyagintsev (născut în 1954) – ne invită, prin Leviathan, la un film-“monstru”, de-o frumusețe cutremurătoare,  ce amintește de peliculele lui Tarkovsky. Andrey Zvyagintsev aduce în prim-plan o structură narativă ieșită din comun – cu referințe la Biblie sau la capitole din opera lui Thomas Hobbes  – , într-o veritabilă “deflagrație” vizuală.

Leviathan este al patrulea film de Andrey Zvyagintsev, premiat la Cannes, de data aceasta cu Premiul pentru cel mai bun scenariu (2014). Titlul face trimitere spre lucrarea filozofului despre relaţia statului cu cetăţenii, dar reflectă şi o realitate cotidiană de pe malul Mării Barents: aici, eşuează balene, iar carcasele lor uriaşe zac printre stânci. Titlul se referă și la Apocalipsa Sfântului Ioan ilustrând, în mod direct, corupția ca un adevărat flagel, ca o “bestie” politică și socială, care înghite tot, precum un veritabil monstru marin. Totul evidențiază corupția: epavele din Golf, mașinile carbonizate, casele cu aspect de leprozerii și, desigur… oamenii. Pe baza unui scenariu original, redactat de Andrey Zvyagintsev și de “complicele” său Oleg Negin, regizorul dă la iveală o lucrare majoră a cinema-ului contemporan, devenind un fel de Orson Wells la timpul său.

Lungmetrajul este o incursiune în Rusia contemporană – o ţară în care oamenii simpli se confruntă cu indiferenţa, corupţia şi politica de intimidare a reprezentanților statului – un tărâm în care găsim un simulacru de democrație, alături de multă tristețe, religie și vodcă. Cineastul nu contenește să prezinte cadre uimitoare în planuri cosmogonice, construind o punte către cinema-ul lui Tarkovsky. În bogăția de imagini puse la dispoziția privitorului, realizatorul utilizează un întreg sistem de deconstrucție cvasi-chirurgical pentru a denunța tarele actualului sistem rusesc, dar și unele hibe ale populației. În acest peisaj selenar, devastat, de-a lungul Mării Barents, deposedații formează legiuni, iar “monștrii” fac legea.

Ţara se schimbă la fel de rapid ca şi vremurile tulburi pe care eroii din lungmetraj le străbat. Mai multe personaje îşi împletesc poveştile şi destinele, într-o țară în care problemele de corupție sunt la ordinea zilei, iar complicitatea dintre puterile politice și religioase este mai mult decât evidentă. În acest film noir, tenebros și arid, regizorul nu a manifestat niciun fel de compasiune față de nimeni, pietrificând imagini. Andrey Zvyagintsev se manifestă precum un pumn de oțel într-o mănușă de catifea și își portretizează compatrioții ca pe niște ființe șovăielnice, care-și îneacă necazurile în vodcă și în taifasuri încărcate de amărăciune, îndurând orice și oricât. În această  frescă epică, întâlnim un destin emblematic al timpului nostru, ucis de corupția “metafizică”.

Nikolai/Kolia (Aleksey Serebryakov) locuiește la țărmul mării Barents, într-un orășel din nord-vestul Rusiei. Este mecanic și proprietarul unui garaj, aflat în vecinătatea casei în care locuiește, alături  de Lilia (Elena Liadova) și de un fiu adolescent, Roma, dintr-un mariaj anterior. Vadim Cheleviat (Roman Madyanov), primarul orașului, își dorește terenul pe care se află mica afacere, urmărind să se extindă cu unele proiecte/un viitor “centru de telecomunicații”, dar este împiedicat de încăpățânarea lui Kolia. Astfel, Vadim Cheleviat devine din ce în ce mai agresiv. Lupta capătă proporţii neaşteptate, se nasc scene de umor negru şi absurd care se vor intercala cu unele dramatice, disperate.

Hotărât să-și păstreze casa și să contracareze mașinațiunile primarului – care caută să-l expulzeze prin toate mijloacele – Nikolai cere ajutorul amicului său, Dmitri Seleznev (Vladimir Vdovicienkov), avocat la Moscova. Acesta din urmă va câștiga o mică victorie, amenințând că va dezvălui o parte din trucurile potentaților locali, dar va eșua. Trădat de soție și de Dmitri, Nikolai îi are mereu alături pe Stepanich, Angela și Pavel, totuși, verbul de bază din acest film este zdrobirea (personalui central). În fapt, aceasta va pierde totul într-un ritm alarmant: casă, slujbă, soție, prieteni, iar în final va fi “secerat” de vorbele fără oprire ale judecătorului, vorbe care îl osândesc la ani grei de detenție. Destinul lui capătă dimensiunea poveștii lui Iov, dar operată altfel, fără final fericit, având doar greutatea de plumb a tragediei. Umilul Nikolai apare ca un țap ispășitor al unei istorii absurde.

Zvyagintsev a împrumutat din Cartea lui Iov doar metafora juridică (acuzator, apărător, prieteni), dar i-a deturnat puțin sensul. Ca și în povestea mitologică, și în Leviathan, există unele scene comice: la aniversarea lui Stepanitch, organizează un ospăț scăldat cu multă băutură, iar unii dintre invitați se distrează împușcând tablouri/portrete ale unor foști președinți sovietici (Lenin, Brejnev, Gorbaciov) sau regăsim comedia recăsătoriților (Nikolai și Lilia). Totuși, tristețea este mult mai apăsătoare. După ce pierde tot, Nikolai se-ntâlnește la magazinul din localitate cu preotul ortodox. Disperat, i se adresează acestuia: “Unde este Dumnezeul tău milostiv?”. Filmat în contracâmp, Vasili/preotul îi redă povestea lui Iov, încercând asfel să-i explice că, uneori, căile Domnului sunt de nepătruns pentru persoanele care-și pierd încrederea în El. Scena va fi completată de apariția unei femei care-l ajută pe Nikolai să descarce sacul cu pâini al preotului, constituind un decalaj în cadru, dar și o posibilă alternativă. Pe fundalul situațiilor violente din viața sa, lui Nikolai nu-i rămăsese decât vodca pentru a suporta decrepitudinea generală în care se afla. Eroului din Leviathan îi lipsește forța unui Michael Kohlhaas, eroul lui Heinrich von Kleist, care-a îndrăznit (și el) să treacă de barierele “puterii”.

Epilogul – construit în oglindă cu prologul (beneficiind de coloana sonoră uimitoare, semnată de Philip Glass) – prezintă marea și peisajele dezolante, fiind o invitație la reflecția despre viață și predestinare. Ritmul fascinant obligă spectatorul să se lase purtat (timp de 2h și 21 minute) către necunoscut și să realizeze, treptat, intensitatea și profunzimea acestei spirale funeste – din film – și să descopere noi sensuri.