în lumea mea
toți pașii sunt singuri
ca un pustiu prin care sălășuiesc umbre
îngeri de zăpadă se ridică din miez de vară
și toți pașii sunt singuri
nici ecou, nici tăcere nu răsună în urma lor
doar ei, pașii mei singuri
sau ai tăi
sau ai lor
pietre dezrădăcinate din ape
nici o culoare nu mai are loc în visele astea
străbătute de pași
ochi lași
atingeri grave, acute ale unor corzi…rupte
în lumea mea toți pașii umblă singuri, fără ecou
fără diguri, apele au săpat riduri, pe coapsele pașilor singuri
îngerii verii tăceau zăpezi pe urme de ziduri, urmele pașilor singuri
cândva
am să’ți ating înserarea, cu mâna stângă
atât cât să știi
umbra pașilor singuri, când vii
am să rup inima mării în flux
lăsându’i valul singur
să urle atins de nisip
nisipul pe care încă mai umblă pașii mei singuri pe o margine de zid
cândva…
apoi am să plec
numărând rutina pașilor înapoi,
ca un muribund numărând anotimpuri prin secetă
ca un copil venit înaintea timpului
strigând brațe deschise
apoi, într’o succesiune de pași singuri și repezi, am să plec
dincolo de ploi și curcubeu,
așteptându’te, în umbra pașilor tăi singuri și pierduți
câte zile, mări, diguri ?
