Am pornit într-o mică plimbare de recunoaștere prin zonă și am ales drumurile spre, respectiv dinspre gară, pe două trasee. Ambele pustii, ca după molimă; am văzut doar trei tineri care vopseau un gard și, la întoarcere, patru mașini, al căror zgomot nu reușea să acopere șuieratul trenului. Rareori străbătut de mașini, drumul prin pădure e liniștit, cu un discret miros de flori de salcâm și nesfârșitul tril al păsărilor care se bucură de libertate.
Ajung pe strada Gării și, printre pomi, iederă și frunziș haotic, îmi atrage atenția o casuță, având curtea în paragină. Mă apropii și abia zăresc peste crengile rebele două plăcuțe cu numele Bărbulescu. Casa memorială a pictorul Ion Bărbulescu – B’ Arg și a mamei sale, Filofteea Filly Bărbulescu.
Aflu peste câteva ore (cu ajutorul salvatorului G) despre lucrările și talentul moștenit de Ion Bărbulescu de la bunicul său, pictor de biserici. În afara harului de pictor/grafician, citesc că a scris nenumărate articole despre scena artistică și culturală românească, despre aspecte ale vieții sociale și politice în perioada 1910-1940, în publicații importante: Adevărul (1907-1948), Cuvântul liber (1933-1936), Adevărul literar și artistic (1921-1948), cu finețea filozofului care și-a aprofundat studiile în domeniu. Picturile sale exprimă, cu o subtilă atenție la detalii viața, în toate formele ei, forfota mahalalelor, cu florărese, vânzători de ziare, alcoolici, oameni amărâți, un univers plin de culoare și cu o evidentă emoție estetică. Brusc îmi amintesc de vorba unei bătrâne, care mi-a spus zâmbind acum câteva luni “Deh, maică, a dat Dumnezeu pe lumea asta și uitarea!”
Merg mai departe, fotografiez flori, garduri, nori și, nu știu de ce, nuditatea străzilor fără oameni începe să mă apese. Tot cu gândul la acea casuță uitată, nu știu când a trecut timpul și ajung în centrul orașului unde, apăsării îi ia locul zgomotul și agitația în care toți ne învârtim, oameni cu măști.
Nu am văzut nici un zâmbet, doar măști cu oameni.
