Un poem vizual despre locuri, despre oameni și despre România noastră, cea de toate zilele.
O scrisoare de dragoste emoționantă și sinceră. Atât de sinceră încât am decis să nu o traduc. Pentru a nu-i știrbi în vreun fel rotunjimea.
Nu știu cine este Theresa Peter, cea care a realizat filmul pe care tocmai l-ați văzut. Am încercat să aflu, dar nu am reușit. Știu doar că Theresa are dreptate: România nu este doar țara peisajelor minunate la care deseori nu ai acces din pricina drumurilor. Sau, mai bine zis, a lipsei lor.
România este și țara în care turiștii veniți din toată lumea să vadă “castelul lui Dracula” nu au un trotuar pe care să meargă sau un coș de gunoi la care să arunce hârtiile uleioase ale gogoșilor cumpărate la colț de stradă. România este și țara orașelor cenușii, ruinate încă de dinainte de a deveni ruină. Și, mai ales, este țara oamenilor care au învățat să-și trăiască bucuriile prin colbul din fața caselor, privindu-i curios și cu inima deschisă pe cei care descalecă în viețile lor, pentru a pleca apoi mai departe, cu ranițele pline de povești și de fotografii.
România este și ceea ce lăsăm fiecare în urma umbrelor noastre. Iar Medgidia este doar o Românie mai mică. La fel ca și toate celelalte mici Românii de pe întreg cuprinsul țării.
