Serban Ionela Carmen

Rămâi cu drepturile tale, iar eu rămân cu vina mea Că te-am iubit atât de tare, cum n-o va face nimenea Și peste atâta înserare, eu am rămas plină de frici Tu n-ai știut nicicând 

Mămucă… îmi e dor de tine Mirosul vechi de lemn dispare Şi nu mă-ntrebă nimeni de mi-e bine Am obosit să fiu om mare. Aş vrea să fiu din nou copil Să mă aşez frumos 

Te scot din mine şi-alerg după tine apoi Eşti al meu, şi-ţi dau aripi înalte şi negre să zbori Te chem pe pământ, te alung către cer, către nori Mi-e peste puteri să te las, 

Mâine, paşii ne destramă, sub foşnet uşor de frunze În miros de toamnă udă, de pământ şi prea mult dor Gânduri valuri îmi ascund, trist sub bruma ochilor Cum să îl aştern pe mâine, peste 

Iubește-mă azi, că mâine se poate Să-ți tremure pasul, să fiu prea departe Dezbracă-mă azi de teamă și verde Iubește-mă azi, că mâine se pierde… În anotimpuri strivite de timp și de ploi... avem doar 

Dori când miroși a toamnă Cu ultima suflare îmi înfing mâinile în tine, Am uitat cât dori când miroși a toamnă, A frunze, a ploi, a verde înecat în alamă. Bat clopotele uitării ce-ncet ne